Aşteptări ciudate

13 septembrie 2007   TÎLC SHOW

Într-o seară de sfîrşit de vară, cu nori ciufuliţi, pe un cer spălat de ploaie, eram cam fără nici o treabă prin marginea Parisului. Mai exact, în apropiere de Bois de Boulogne, lîngă Palatul Congreselor de la Porte Maillot, aşteptam pe cineva. Autobuzele traversau unul după altul uriaşa intersecţie, un fel de Piaţă a Presei Libere de la noi, opreau în staţia din faţa clădirii palatului şi plecau mai departe, luînd pe rînd oamenii care, preţ de cîteva minute, îmi fuseseră tovarăşi de aşteptare. Mai devreme sau mai tîrziu, tuturor le venea autobuzul potrivit. Eu rămîneam în continuare pe loc, ştiind că şederea îmi va fi mai lungă, şi priveam venirea şi plecarea celorlalţi ca pe un fel de schimb de generaţii de călători. Cred că e o senzaţie cunoscută. Cînd o femeie într-un pardesiu subţire şi cu o poşetă halucinant de albastră sub braţ a lăsat să treacă pe rînd toate cele trei autobuze care opreau în acea staţie, am avut un moment de nelinişte. Nu se înscria în schema obişnuită. Abia după încă vreo cîteva minute, dintr-o maşină mare a coborît un domn negru care a îmbrăţişat-o şi a luat-o cu el aproape pe sus, iar lucrurile s-au aşezat la locul lor, în mintea mea de aşteptător în staţie. Mi-am amintit de scena finală din Eclipsa lui Antonioni, în care, timp de minute întregi nu se petrece nimic, dar se percep multe. Se lasă seara şi maşinile îşi aprind farurile. Autobuzele vin şi trec. O întrebare nu-mi dădea pace. Înainte să ajung în staţie, văzusem la uşa unui restaurant o coadă. Vreo 50 de oameni care stăteau înşiraţi pînă aproape în mijocul micuţei străzi puţin circulate. Nu prea vorbeau între ei. Aşteptau în linişte, unul în spatele celuilalt. Erau şi mai tineri, şi mai bătrîni, şi chiar vreo doi copii. O cucoană mai în vîrstă stătea aşezată pe un scaun de lemn, pe care cine ştie cine şi de unde i-l adusese. Restaurantul, care se numea La Relaise de Venise, era plin de lume înăuntru şi avea specific italienesc. Pe tăbliţa cu meniul, expusă la intrare, erau preţuri obişnuite. Mi-era jenă să-i întreb pe acei oameni de ce stau la coadă, dar m-am învîrtit pe acolo cîteva minute încercînd să mă dumiresc. Din cînd în cînd, o bătrînă cu faţa ridată ieşea în uşă şi spunea că s-a mai eliberat o masă, că pot să intre doi adulţi sau doi adulţi şi un copil. În preajma cozii mirosea a parfumuri fine. Bărbaţii erau proaspăt bărbieriţi şi femeile rujate. După socotelile mele, se stătea acolo mai mult de o oră. Mi-am adus aminte, bineînţeles, de cozile noastre dinainte de revoluţie, în zori de zi, în scrîşnetul navetelor de sîrmă pline cu sticle de lapte sau în ecoul gălăgios al curţilor interioare din spatele măcelăriilor şi alimentarelor comuniste. Cozile la unt cu celebra formulă: Daţi cîte unul să ajungă la toată lumea! Parizienii n-aveau habar de aşa ceva. Stăteau la rînd cu o inocenţă dezarmantă. Coada aceea nu semăna cu nimic din amintirile mele şi, după părerea mea de est-european, nu putea avea nici o logică. Cum să stai la coadă atîta vreme ca să intri într-un restaurant? Într-un sfîrşit, în staţia în care mă aflam au apărut şi persoanele aşteptate. Am luat un taxi spre hotel, iar maşina a trecut prin faţa restaurantului. Oamenii erau în continuare acolo, numai că îşi deschiseseră umbrelele pentru că începuse din nou să plouă. Un şir de umbrele colorate în amurg, ca nişte mari ciuperci mişcătoare. Bătrîna cu scaunul ajunsese aproape de intrare. L-am întrebat pe şofer de ce stă lumea acolo şi după o clipă de ezitare mi-a răspuns: "Probabil că e un restaurant bun..."

Mai multe