Aşa-i viaţa!...
- Mai vine cîte unu şâintreabă: dâapoi, ce ai mai vechi aici? Şi, după întrebare, eu îi spun: pămîntul şi pietrele. Daâ ce ai mai de valoare? Eu şi nevastăâmea, îi spun... Păi nu, dacă întreabă aşa? Uită-te, mă, şâoi vedea tu, dacă ai ochi de văzut! Sîntem la nea Flutur şi soţia sa, Cheiţa, undeva în munţii Bihorului. El mai păstrează încă "certificatul de moţ". Ca şofer, nea Flutur a cutreierat toată ţara şi a început să strîngă de pe la oameni tot ce nu le mai făcea trebuinţă. Acum are vreo 2500 de obiecte - dar multe au ajuns prin muzee. Le-a aşezat într-o şură imensă şi pe unde a mai putut. Pe unele le-a aranjat "tematic", cu sprijinul celor de la Muzeul Ţării Crişurilor. Toate obiectele astea se cheamă, aşa, unele pe altele, nu poţi avea doar unele fără altele! - explică nea Flutur crezul său "muzeografic". Zilnic trec să le vadă zeci, uneori chiar sute de oameni în drum spre Peştera Urşilor. - Spărseseră casa şi mie îmi jucau mîinile să mă dau jos să văd ce-or găsit. Ei, am găsit ulcinele, care sînt folosite la întorsuâ urmei, la statuâ casei. - Care se pun cînd se face casa? - Da, le am aice. Care se pun la casă, în cele patru colţuri, patru ulcele. Cu grîu şi cu ou părăsit de găină. No... Şâam găsit una care era legată cu cîrpă, şâacum am lăsat-o cu cîrpă, cum a fost ea acolo... Le aruncaseră în rîu. Nu le lua, mă, că vraţuri, dracuâ ştie... Lasă, mă, să se prindă de mine vraţurile - şi le-am pus în camion! Şi, ia să vedem, altceva ce aţi mai găsit? Şi mă uit pe colo şi văd un răboj. N-am ştiut că-i răboj. Era o bîtă, ca o furcă de tors, pe care le ţineau femeile în brîu, cum e şi la Grigorescu, ştiţi... Aşa!... Era în patru dungi cioplită. Pe ea era crestături, de la număru unu a casei mergea aşa pînă unde se termina numărul de case. Aici era, tot prin crestături, x-uri, linii, cîte cele toate, dările către orînduire. Şâaici dincoace, ce ţi-o rămas la sfîrşitul anului. - Daâ de unde aţi ştiut că e un răboj, că era doar aşa, o bîtă cu nişte crestături? - N-am ştiut. Daâ uite cum am aflat. Cînd am luat-o, bătrîna aântrebat: ce vrei cu acea? Ea pregătea atunci leţurile pentru foc, să facă plăcinta la oameni, care lucra la casa nouă. Şâatunci zice către mine: ce vrei cu acee? Zic: nu mi-o dai mie? Daâ cît îmi dai pe ea? Imediat bătrîna, cît îi dau pe ea! Că ea o băga în foc, daâ ăsta-i omuâ!... Păi, de ce să-ţi dau - zic eu către ea - că tot vroiai sâo pui pe foc. Da, daâ pâasta ţinea moşuâ meu rînduiala satului, zice. Şâaşa am aflat de răboj... Daâ să vedeţi altă dată! Am găsit tot aşa o bîtă, daâ n-avea crestături, ci tot ţinte pe tot locuâ. Şi m-am gîndit că e un alt soi de răboj. Era o bîtă de cioban, mare, frumoasă şi aşa, nu vă supăraţi, făcută ca o p... Şi mi-a zis pruncuâ - că era a luâ taâsu - că moşuâ lui ţinea cu bîta asta socoteala femeilor care mai scăpau pe la stînă. Şi era bîta asta ţintuită ca o ghioagă! O am şi pâasta, uite colo! Pentru nea Flutur, ţăranul nu prea e acea figură uşor tîmpă din imaginarul nostru patriotic, cu mîinile pe plug şi ochii la cer. Şi, în colecţia sa, are, într-adevăr, tot felul de obiecte, de la rarităţi etnografice la ceea ce nici un muzeu "serios" nu ar reţine pentru expoziţiile sale: - Am fost pe teren şi cu etnografii, şi cu istoricii. Daâ ce nu mi-o plăcut e că pe etnografi nu-i interesează ce-i interesează pe istorici şi pe istorici nu-i interesează ce-i interesează pe etnografi. Şi lasă lucrurile acolo, să se piardă, că nu sînt etnografie sau că nu sînt istorie! Daâ ce, istoria şi etnografia nu sînt surori? Pe mine mă interesează tot ce găsesc prin sate, că toate sînt despre trecutul satului şi nu trebuie să se piardă! Drept care, în colecţia lui Flutur găseşti, pe lîngă podişoare şi instrumente de rotar, oale şi inventar agricol, costume şi lăzi de zestre, mă rog, tot ceea ce te aştepţi să găseşti într-un "muzeu etnografic", şi tot felul de obiecte care au pătruns în lumea satului şi au făcut parte din viaţa acestuia: lămpi cu tot felul de abajururi, fiare de călcat de tot soiul, radiouri, ligheane, o maşină de spălat de lemn şi o locomobilă, o sală de clasă şi o galerie de mină. Are tot felul de scule de bucătărie în care recunoşti un întreg proto-inventar al caselor moderne: Oamenii vedeau la oraş şi încercau să facă şi ei la fel cu ce aveau - explică nea Flutur. Are şi lăzi de cătană, fiecare cu povestea sa, căşti de toate felurile, româneşti, nemţeşti, ruseşti şi "una americană cu un glonţ în ea", are chiar şi proteze ortopedice din timpul războiului. Mulţi au mai murit de la noi în război şi mulţi ani după aceea s-a mai vorbit la noi, la sat, despre război, mai ales despre războiul cel mare! - îmi răspunde el la privirea mea întrebătoare. Dar cel mai surprinzător colţ al acestui muzeu etnografic din inima ţării moţilor este cel dedicat Spaniei. Sînt aici cîteva oale superbe, o masă veche de măslin, dar şi cîteva obiecte cotidiene şi banale. Toate cu o prezentare în cea mai curată spaniolă. Păi, dacă jumate din satul nostru locuieşte acum în Spania? M-au prins la graniţa cu Germania, cînd aduceam nişte oale vechi, şi mi-au spus că am furat patrimoniu spaniolilor. Daâ le-am explicat că e pentru muzeul din satul nostru, unde s-au născut şi pruncii mei, care stau acum în Spania!... Nu ştiu ce-or înţeles, că eu vorbeam în româneşte şi ei în nemţeşte. Daâ pînă la urmă au zis către mine "Scheisse!" şi m-or lăsat să mă duc. Şi uite aşa, Spania a intrat în etnografia Ţării Moţilor. Lucru care pe nea Flutur nu pare să-l deranjeze: Aşa-i viaţa!...