Arte și traume

1 iulie 2020   TÎLC SHOW

În ultima vreme, constat că se înmulțesc cazurile în care ideologii recenți simt nevoia să medieze contactul oamenilor cu mai vechi opere de artă. E tot mai prezentă această pulsiune totalitară: lumea trebuie să înțeleagă dintr-o operă de artă ce spunem noi și nu altceva! Nu e vorba de ghidaj, ci de avertisment; nu explicație, ci disclaimer. Opera artistică pe care o vezi nu e despre ce-ai crede tu, nu e nici măcar despre ce voia autorul, e despre ce vrem noi. Este, fără îndoială, un mod agresiv de a pune stăpînire pe mințile oamenilor, un violent atentat la libertatea intelectuală a fiecăruia dintre noi. Suprimarea autonomiei oamenilor în raport cu arta este unul dintre cele mai cumplite atentate la adresa umanității însăși.

Cazul e binecunoscut: HBO  a scos de pe platforma lor Pe aripile vîntului pe motiv că, fără explicații prealabile, oamenii pot înțelege lucruri inacceptabile azi. Cum ar fi acela că existau cazuri în care stăpînul alb se sfătuia la un whiskey cu sclava neagră, care avea pentru stăpînii albi o grijă maternă. Motiv pentru care albul îi și zicea negresei „Mammy”. Știu cîte ceva despre sclavagismul american, dar nu suficient cît să pot spune dacă asemenea cazuri au existat ori nu. Să o spună, responsabil, cei care știu. Dar am văzut de prea multe ori filmul ca să nu știu că, idilizată ori nu, prezentarea relațiilor dintre stăpînii albi și sclavii negri în sudul Statelor Unite la vremea Războiului Civil nu era obiectivul filmului. Mai pe românește: bre, nu despre asta e vorba în film! Realizatorii nu au vrut să facă o frescă a fenomenului sclaviei, ci au vrut să spună o poveste de dragoste. O ficțiune. Un produs al imaginației, căci, ce să-i faci, artă fără imaginație nu se poate.

În ceea ce mă privește, nu am înțeles niciodată că filmul glorifică sclavia. Ca și rasismul, sclavia îmi repugnă. Dar nici nu mă obsedează. Și, cred, asta este atitudinea celor mai mulți oameni de pe lume, care nu au fost niciodată sclavi sau ale căror familii nu au cunoscut direct această oroare. Acum, că o minoritate zgomotoasă vrea să mă facă să fiu obsedat de sclavie și rasism, dictîndu-mi „trendy” ce griji trebuie să am și ce griji nu trebuie să am, mă irită. Cred că fiecare om are obsesiile lui și traumele lui; mi se pare normal ca fiecare om să fie obsedat și traumatizat de ceea ce a trăit și să exorcizeze cum poate mai bine răul pe care l-a suportat. Da, negrii americani au tot dreptul să resimtă sclavia ca pe o traumă și să se comporte ca atare. Față de strămoșii lor, au chiar obligația să fie hipersensibili la rasism și sclavie. Așa cum eu am tot dreptul să resimt comunismul ca pe o traumă și să mă comport ca atare. De aceea, cînd cineva traumatizat de sclavie va vedea că aplaud sclavia are dreptul să reacționeze împotriva mea, așa cum și eu am tot dreptul să reacționez cînd văd că apar secera și ciocanul vopsite cu roșu pe statuile profanate. Există o democrație a traumelor istoriei în care cred pînă la capăt. Asta înseamnă exact că într-o lume civilizată, de secol XXI, liberă cu adevărat, ne respectăm traumele unii altora. Socotesc inacceptabil să-ți vindeci trauma ta promovînd răul pe care l-am suferit eu, după cum chiar te rog să mă oprești dacă vezi că încerc să-mi vindec trauma mea promovînd răul care te-a rănit!

Am făcut această mică digresiune ca să explic de ce înțeleg pe deplin că pot exista privitori ai acestui film care devin furioși. Dar, așa cum eu le recunosc dreptul de a înțelege că acest film e despre sclavi, să mă lase și ei pe mine să înțeleg că e un film de dragoste. Dacă înțeleg că Pe aripile vîntului nu e neapărat despre sclavie, nu înseamnă că promovez sclavia sau că sînt de acord cu ea. Excesul ideologic constă anume în promovarea unui unic unghi de percepție a filmului. Dimpotrivă, libertatea de orice ideologie înseamnă să mă lași să văd acolo și altceva decît ce vezi tu. Precizez: nu opusul a ceea ce vezi tu, ci pur și simplu altceva!

Cu ani mulți în urmă am fost de față la o proiecție a filmului Filantropica, la Chicago. Era o seară organizată de diaspora română de la fața locului, sala s-a umplut cu româno-americani, așa că, firesc, s-a vorbit cu voluptate numai românește și numai despre România. După proiecția filmului, unii spectatori s-au arătat contrariați: „Bine, domnule Caranfil“, i-au spus ei realizatorului care era prezent, „ce fel de imagine faceți României cu acest film, cum să mai vrea un american să viziteze România după ce vede acest film?”. Firește, Nae Caranfil a răspuns că filmul său nu e un ghid turistic al frumuseților patriei pentru simplul motiv că nu și-a propus nici o secundă să fie asta. Scopul filmului nu este să încurajeze sau să descurajeze turismul în România. Dar omul nimic, nu și nu, că filmul care este despre cerșetori și escroci, și se deschide cu fraza „A fost odată un oraș în care locuitorii se împărțeau în prinți și cerșetori. Între aceste două lumi nu existau decît cîinii vagabonzi”, compromite România, țară mănoasă și prietenoasă. Caranfil a replicat: „Nu cred că Bucureștiul din filmul meu e mai neprimitor decît New York-ul din filmele lui Spike Lee, și marea metropolă americană nu duce lipsă de vizitatori, din cîte știu”. Ce voia el să spună era că nemulțumitul rata de departe tema, subiectul și, în cele din urmă, scopul filmului.

De cîte ori îmi aduc aminte de acest episod, îmi dau seama iarăși și iarăși că oamenii înțeleg lucruri neașteptat de diverse văzînd același film, citind aceeași carte, uitîndu-se la același tablou. Unii chiar înțeleg cu totul anapoda sau, crezînd că au înțeles ceva, n-au înțeles de fapt nimic. Dar libertatea lor de a înțelege ce pot sau ce vor, corect sau eronat, inteligent sau idiot, nu trebuie niciodată suprimată. Nicăieri oamenii nu sînt mai liberi decît în fața unui produs artistic.

Ce vreau să spun este că oamenii sînt liberi să administreze și să trateze cum cred ei mai bine traumele pe care istoria le-a lăsat în sufletele și mințile lor. Există doar o unică limită: tratamentul traumei tale să nu agraveze trauma mea. În rest, orice e permis.

Mie, de pildă, nu-mi vine să cer ca de acum înainte Crucișătorul Potemkin al lui Eisenstein – film celebru, pus de toți istoricii de film ai lumii în categoria marilor clasici ai artei, acolo unde stă și Pe aripile vîntului, de altfel – să fie etern deschis cu o avertizare despre ororile bolșevismului. Chiar dacă Crucișătorul... chiar a fost comandat de Comitetul Central Executiv al Rusiei sovietice în scop direct propagandistic, cu ocazia  împlinirii a 20 de ani de la Revoluția din 1905. În cazul filmului lui Eisenstein, așadar, miza propagandistică este, ca să zic așa, asumată de autor prin contract la vedere, ceea ce, totuși, nu e cazul cu Pe aripile vîntului. Constat, bineînțeles, că vînătoarea ideologică a filmului american e mult mai virulentă decît cea a filmului sovietic. Dar chiar și așa, tot nu mi s-ar părea normal să direcționez ideologic vizionarea unui film care glorifică originea traumei mele. Și sînt chiar încîntat să constat această diferență față de ceilalți, așa că persist în ea.

Mai multe