Artă și știință
Deşi nu o recunoaştem foarte des, trebuie spus că – în perimetrul educaţional – arta, ştiinţa şi cultura sînt segmente indispensabile. Reprezintă fragmentele vitale ale unui proces paideic, ce trebuie înţeles în unitatea sa inseparabilă şi nu ca o realitate secvenţială, compusă din structuri autonome, prea puţin compatibile între ele. Un banc – faimos în Statele Unite, pe la începutul anilor ’90 – ne spune că, ajuns în faţa lui Dumnezeu, Einstein ar fi manifestat o curiozitate intensă şi irepresibilă pentru formula Facerii. Creatorul, după un moment de meditaţie, îşi zice: „La urma urmelor, e vorba despre Einstein, mintea cea mai bună a umanităţii din toate timpurile.“ Ca atare, îi dă marelui fizician un teanc imens de hîrtii, îndemnîndu-l să le ia şi să le citească foarte atent. Îşi petrece savantul cîteva săptămîni încercînd să desluşească ecuaţiile complexe. Deodată, lecturînd totul de la capăt, a nu ştim cîta oară, se loveşte speriat cu palma peste frunte. Aleargă într-un suflet la Demiurg, strigînd melodramatic: „Doamne, Doamne, formula aceasta este greşită!“ La care Dumnezeu răspunde imperturbabil: „Mie îmi spui?“
Dincolo de anecdotic, identificăm aici un adevăr esenţial. Ştiinţa pură, abstractă, nemediată de un anumit relativism artistic poate deveni sterilă şi autistă. Dumnezeu nu-i încearcă lui Einstein doar incontestabilele virtuţi ştiinţifice, ci şi capacitatea de a ieşi – pentru o clipă – din determinismul exact al matematicii şi de a privi lumea nuanţat, adică estetic. Facerea constituie, în ultimă instanţă, un act dual („artistico-ştiinţific“, aşa-zicînd!), chiar dacă omogen în finalitatea lui. La baza preciziei ştinţifice stă un gram de artă, în abstracţiunea inginerească cea mai fină se strecoară mereu o doză mai mare sau mai mică de imaginar, seriozitatea absolută se învecinează, salvator, cu umorul suculent. Tocmai de aceea, flexibilitatea artisticului reuşeşte uneori, într-adevăr, să împingă exactitatea milimetrică spre infinitezimale erori şi probabil că, strict ştiinţific vorbind, formula de ansamblu a umanităţii rămîne, în principiu, greşită. Dar, să recunoaştem, acest grad de eroare face din noi nişte creaturi fascinante. Perfecţiunea mecanică a unui robot induce sentimentul rutinei şi, ultimativ, oboseşte. Imperfecţiunea umană, dimpotrivă, uimeşte constant, stîrnind, de atîtea zeci de mii de ani, interesul. Nu m aş mira ca însăşi ştiinţa să demonstreze cîndva că enigma perpetuării omenirii de a lungul mileniilor nu e rezultatul responsabilităţii ei funciare, ci, dimpotrivă, efectul modului iresponsabil în care s-a aşezat, frecvent, în istorie. Dacă, pentru ştiinţă, haosul nu are decît, cel mult, o semnificaţie delimitativă, pentru artă, el stabileşte punctul de unde începe derularea imaginarului. Îmi permit astfel să spun că ar fi fost, pesemne, mai bine ca, în exerciţiul de înţelegere a creaţiei (din banc), Einstein să-l fi avut drept companion pe Shakespeare.
Numeroşi savanţi ai tehnicii şi matematicii au iubit arta, unind vocaţia exactităţii cu voluptatea libertăţii estetice. Geometri prestigioşi au recunoscut că marile idei ştiinţifice le-au venit în intervale de experienţă artistică. Imaginaţia necesară în geometria spaţială se ascunde, indubitabil, în structurile universurilor ficţionale ale literaturii. Fantezia de a prelungi, ipotetic, o figură în spaţiu este de sorginte literară, suprapunîndu se cu fantezia înţelegerii dilemelor celor mai profunde ale unui personaj, să spunem, tragic. Filozofii (şi, cu precădere, fenomenologii) au demonstrat că nu putem înţelege o realitate fără a o proiecta într-un cadru non-real, prezumtiv, acolo unde doar imaginaţia are putere deplină. Cubul lui Edmund Husserl ne învaţă că propriile noastre capacităţi de percepţie sînt limitate într-o manieră descurajantă. Atunci cînd privim, în spaţiu, un obiect multidimensional (un cub), noi nu-i vedem, nemijlocit, decît una sau două, cel mult trei, dintre feţe. Pentru a obţine integralitatea obiectivă a imaginii respectivului obiect, trebuie să ne mişcăm, continuu, noi înşine, în jurul lui. Aşa ne familiarizăm cu alte şi alte falii ale realităţii pe care dorim să ne-o asumăm, falii „imperceptibile“, cum ar veni, din unghiul iniţial de reprezentare. Problema vine însă din faptul că, de fiecare dată cînd ne modificăm poziţia în raport cu obiectul, pierdem perspectiva asupra întregului, blocîndu-ne, invariabil, într-o percepţie restrictivă.
În cunoaşterea realităţii obiectului, trebuie să exersăm o altă funcţie a intelectului nostru, în speţă intuiţia. Fiind foarte exacţi din punct de vedere ştiinţific, e necesar să admitem că noi nu cunoaştem empiric o realitate, ci o presupunem. Ştiinţa şi arta se unesc, fratern, pe acest palier al supoziţiilor, în zona gri a incertitudinii. Nu putem spune cu siguranţă că soarele şi luna vor fi întotdeauna pe cer, că, în următoarele luni, săptămîni, zile, ore sau minute, vom face cutare ori cutare lucru. Ştim, fără dubiu şi cu un insurmontabil tragism, doar că, la un moment dat, vom muri. Moartea rămîne, prin urmare, unicul nostru reper de cunoaştere exactă, dar pînă şi moartea – lua-tă în sine – este, încă de la debutul umanităţii, un mare mister. Ştiinţa nu o explică (definiţia sa medicală e uşor rizibilă: „incompatibilitate cu viaţa“), iar arta o personifică în diverse moduri abastracte şi simbolice, pentru a-i sublinia dimensiunea întunecată, imposibil de pătruns. Nu cunoaştem cu adevărat alteritatea, ci ne-o imaginăm numai, străduindu-ne, prin această extraordinară facultate cu care am fost înzestraţi, să învestim cu sens existenţa noastră. Arta şi ştiinţa – cuprinse în noţiunea mai largă a culturii – ne însoţesc, întrepătrunse, în derularea oricărui efort cognitiv şi educaţional. Artistul şi savantul sînt gemeni atît în procesul cunoaşterii, cît şi în cel al formării.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.