Arta pentru artă și diversitatea cu tendință

…iar asta pentru că oceanele sînt săbii cu două tăișuri – deopotrivă o binecuvîntare și un blestem. Pe de o parte, întîrzie, chiar și în ziua de astăzi, propagarea rapidă a unor aberații. Le dau răgaz să își mai domolească inflamările meteorice. Pe de alta, întîrzie și difuzarea ideilor bune. Le răpesc din prospețime și le diluează. Pînă traversează oceanele, indiferent în ce direcție, ideile bune încep să se transforme din vin în spirt, dacă nu se acresc de-a dreptul. Cum ziceam: un blestem și o binecuvîntare. Pe de o parte, oceanele întîrzie viteza de reacție. Ca-n bancul cu ardeleanul plecat la vînătoare de melci: „Pîîîn-am ridicat toporul, pîîînă l-am lăsat să cadă, melcul «țuști!» dup-o piatră”. Pe de alta, taman această latență face posibilă o anumită detașare benefică pentru o perspectivă mai corectă și mai odihnitoare. Fără bruiajul agitației de moment.

La ce bun să mă agit pentru rezultatul alegerilor locale? La ora la care scriu aceste rînduri, încă n-au avut loc. La ora la care dumneavoastră veți citi aceste rînduri, rezultatele vor fi fiind nu doar știute, ci și interpretate și răsucite pe toate părțile. Așa că mai bine vă scriu despre un fenomen care încă n-a trecut oceanul, dar, precum zmeul, și-a trimis deja buzduganul – fenomenul diversității impuse. Ca români, oceanul ne oferă răgazul de a ne pregăti din timp. Pentru a înțelege mai bine fenomenul diversității impuse, să facem o comparație ajutătoare. Să comparăm, așadar, diversitatea cu arta, pentru că, la urma urmelor – urma care scapă turma –, ce este arta dacă nu o celebrare nesfîrșită a diversității? Să folosim arta ca pe o lupă pentru a înțelege mai bine capcanele diversității impuse.

Cititorii mai tineri vor fi uitat o dezbatere care a marcat secolul trecut – cea dintre adepții artei cu tendință și cei ai artei pentru artă. Că arta a fost folosită dintotdeauna în scopuri mai mult sau mai puțin ideologice, nu e nici un secret. Lumea va încerca întotdeauna să folosească arta „pentru ceva”. Pînă de curînd, însă, aceste încercări de înregimentare a artei se făceau mai cu fereală, cu puțină stînjeneală instinctivă. Primii care-au preamărit și teoretizat importanța artei „cu tendință” au fost neo-marxiștii. Filozofia, după cum declara Marx în Teza a XI-a despre Feuerbach, era menită nu să interpreteze, ci să schimbe lumea. De bună seamă că și arta trebuia înregimentată în acest proiect transformator. Rezultatele se cunosc, dar ele nu par să-i demoralizeze pe toți. Precum în cazul comunismului, încă se mai caută „variante îmbunătățite”, atît la stînga, cît și la dreapta capitalist-consumeristă. Istoria, însă, pare să le dea dreptate adepților artei pentru artă. Arta de dragul artei, ca bun în sine, nu „pentru altceva”. S-au scris cîteva biblioteci pe tema asta, însă mie-mi pare că Eugène Ionesco a rezumat-o cel mai bine: „Arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar”.

Așa și cu diversitatea. Și ea e absolut inutilă, dar absolut necesară. John Stuart Mill, bunăoară, susținea că una dintre explicațiile pentru care Europa – în definitiv, o biată peninsulă a Asiei – a ajuns să influențeze decisiv o întreagă planetă a fost tocmai diversitatea concentrată pe un teritoriu restrîns. Studiile de genetică arată și ele că o populație „amestecată genetic” are mai multe șanse de supraviețuire decît una care își menține „puritatea”. Iar iubitorii de frumos pot confirma asta chiar și în absența studiilor de specialitate. Pînă aici, toate bune și frumoase. Problema, ca și în cazul artei, intervine în momentul în care diversitatea e impusă cu anasîna. Cînd i se vîră pe gît societății, cu forța. Cu tendință. Ca și cum l-ai trezi pe Beethoven din somn și i-ai spune: „Băi, Ludwig, ia apucă-te matale și compune un imn al Europei!”. Credeți că, pe jumătate adormit fiind, Beethoven va compune Simfonia a IX-a?

De curînd, Academia Americană de Film a anunțat că, pentru a se califica la Oscarul „Cel mai bun film al anului”, o peliculă va trebui să respecte patru standarde de „diversitate impusă”, atît în film, cît și pe platourile de filmare (regizor, scenarist, echipa tehnică). Bieții regizori români, oricît de străluciți vor fi fiind, au pierdut pînă și speranța teoretică de-a cîștiga Oscarul pentru cel mai bun film (străin), că-n România n-ai de unde scoate atîta diversitate, oricît de adînc ai săpa pentru ea. În Statele Unite, diversitatea a devenit, de cîțiva ani buni, o mantră în sine, repetată cu rost și (mai ales) fără, indiferent de situație. Declarațiile de diversitate („diversity statements”) sînt deja regula pentru ca un candidat să fie admis la echivalentul de peste Ocean al facultăților de Drept. (În America, pentru a fi admis la Law School, trebuie să ai deja o diplomă de colegiu, să treci un test, iar la sfîrșit vei obține titlul de J.D., doctor în jurisprudență.) Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheazma diversității! Ca unul care a scris multe scrisori de recomandare pentru candidații la Drept, dar a crescut și sub comunism, simpatizez cu eforturile multora de a-și descoperi pe undeva, cumva, niște „origini sănătoase”, adicătelea „diverse”. Ce te faci dacă ai crescut într-o familie normală, n-ai fost abuzat de părinți și nu ești minoritar în vreun fel?

Universitatea din Houston e, conform statisticilor, cea mai diversă universitate din Statele Unite. Nici un grup – etnic, rasial sau religios – nu e majoritar: nici negrii (africani sau americani, că e o diferență), nici latino (mexicani sau sud-americani – e o altă diferență), nici albii, nici arabii sau indienii, nici evreii (ortodocși sau liberali), nici creștinii (protestanți sau catolici), nici musulmanii (sunniți sau șiiți). Nici, nici, nici. Datorită acestei diversități nici nu ne confruntăm cu problemele cu care au de-a face alte universități, unde există majorități și minorități bine definite. E o binecuvîntare de care ne bucurăm din întîmplare: cum Houston e un oraș bazat pe trei mari „industrii” – NASA, medicină și petrol –, aici vin oameni din toate colțurile planetei rotunde. Asta, însă, nu mai pare suficient. Pentru a intra „în rîndul lumii”, am înființat și noi „cursuri de diversitate și incluziune”.

Cum ar veni, în America, învățăm să ne scremem, de unde pînă acum ne venea. Cum ar veni, ne constipăm de bunăvoie, după care luăm laxative. Pentru că pînă și ideile se digeră diferit de o parte și de alta a oceanelor. Și nu vorbesc aici doar de Atlantic. Stați să vedeți Pacificul!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).