Aproape nimic nu e imposibil

19 ianuarie 2022   TÎLC SHOW

În ce măsură unele dintre filmele sau cărțile științifico-fantastice au legătură cu descoperirile din fizică, cît de posibile sau de imposibile sînt tehnologiile care apar acolo și cînd ar putea fi ele disponibile în realitate? Sînt întrebări la care cercetătorul în fizică și profesorul american de origine japoneză Michio Kaku ne oferă cîteva răspunsuri în cartea sa Fizica imposibilului (tradusă în românește la Editura Trei în 2020). De fapt, Michio Kaku, o figură cunoscută din seriale și emisiuni de popularizare a științei, prezintă o adevărată istorie a fizicii, folosindu-se de atractivitatea și notorietatea filmelor SF. Cartea sa e scrisă pe înțelesul oricărui urmăritor al unor asemenea filme. Începe prin a descrie ce ar presupune construirea unor cîmpuri de forță asemănătoare celebrelor scuturi din Star Trek, care apără nava Enterprise, sau pe ce bază ar putea funcționa așa numitele fazere cu care se bat personajele din Star Wars. Culmea e că nu doar filmele și cărțile SF sînt inspirate de cercetările fizicienilor. Uneori se întîmplă și invers. A existat cel puțin o rezolvare teoretică în fizică inspirată de un film SF (Star Trek i-a dat fizicianului Miguel Alcubierre idea unei soluții teoretice pentru o călătorie interstelară, bazată pe ecuațiile gravitației lui Einstein).

De la poveștile SF, Michio Kaku își duce însă mai departe cititorii, pe culmile amețitoare ale ipotezelor care se vehiculează în lumea fizicii actuale. El clasifică tehnologiile care astăzi nu ne sînt accesibile în imposibilități de clasele I, II și III. Dacă fazerele, steaua morții și cîmpurile de forță din filmele amintite sau invizibilitatea, teleportarea ori telepatia sînt considerate de autor ca imposibilități de clasa I, călătoria în timp, vitezele superluminice și universurile paralele sînt văzute drept imposibilități de clasa II. Precogniția și dispozitivele perpetuum mobile intră la imposibilități de clasa III. Imposibilitățile din clasa I ar putea deveni posibile, în viziunea autorului, în acest secol sau în secolul viitor, cele din clasa II ar necesita milenii sau chiar mai mult pentru a putea fi înfăptuite, fiind, după cum spune Michio Kaku, „tehnologii aflate chiar la limita modului nostru de a înțelege lumea fizică”. Nici imposibilitățile din clasa I, nici cele din clasa II nu încalcă legile actuale ale fizicii. Pentru o eventuală realizare a celor din clasa III, care sînt, observă fizicianul, „în mod surprinzător, foarte puține”, ar fi necesară „o modificare fundamentală a felului cum înțelegem fizica”.

Civilizațiile posibile în univers (sau în universurile paralele) sînt și ele împărțite în trei categorii (după schema astrofizicianului rus Nikolai Kardașev), în funcție de posibilitățile energetice la care au ajuns. Civilizațiile de tip I sînt cele care pot folosi întreaga energie a unei planete și pe cea venită de la steaua din al cărei sistem fac parte. Ele pot stăpîni vulcanii, cutremurele și clima. Civilizațiile de tip II sînt cele care pot stăpîni toată energia soarelui lor (cum ar fi Federația Planetelor din Star Trek, dacă e să continuăm analogiile cu filmele SF) și care se pot muta dintr-un sistem solar într-altul. În fine, civilizațiile de tip III ar fi acelea care pot stăpîni energia unei întregi galaxii (Borg-ul din Star Trek). Ele ar fi de zece miliarde de ori mai puternice chiar și decît cele de tip II. Bineînțeles că imediat ne vine întrebarea: noi ce fel de civilizație sîntem? Ei bine, una de tip 0, spune Michio Kaku. Sîntem zero barat, atîta vreme cît încă utilizăm pe post de combustibil resursele fosile ale planetei. Iar faptul că sîntem atît de „primitivi” s-ar putea să fie cauza pentru care nu sîntem nici interesanți (și deci nici căutați) pentru vreo civilizație avansată, capabilă de zboruri interstelare sau chiar intergalactice.

Cartea lui Michio Kaku e plină de diverse probleme teribile: ce anume oscilează în vid atunci cînd acesta e străbătut de o rază de lumină (dacă aceasta e o undă) sau ce a provocat Big Bang-ul care a dat naștere universului nostru și ce anume a fost înainte de el. Aici apar ipotezele unor alte dimensiuni și ale unor universuri paralele, pe care știința noastră nu le poate detecta. Dezvoltările matematice ale unor formule și ecuații care descriu lucruri cunoscute în realitatea noastră ne pot uneori sugera cum ar putea fi cele pe care încă nu le cunoaștem. Poveștile despre posibile soluții pentru călătoriile interstelare, despre antimaterie (care deja poate fi produsă), despre tahioni, despre monopoli (care deocamdată sînt doar teoretici), despre masa negativă (mai ușoară ca nimicul) sau despre energia întunecată și altele asemenea te pot face să înnebunești „cînd le-nțelegi”, vorba poetului. Ce să mai spui despre posibilitatea teoretică (și care în opinia lui Michio Kaku nu pare să încalce legile fizicii cunoscute de noi) ca o civilizație foarte avansată să-și poată deschide un nou univers pentru a evita propria dispariție, odată cu răcirea celui vechi? Dar despre deschiderea intenționată a unui univers propice apariției inteligenței? Dar oare fizica va ajunge vreodată la un final, cînd totul va fi știut și nimic în plus de descoperit? O altă întrebare grandioasă. Aici fizica intră deja în atingere cu teologia.    

Nebunia e că Michio Kaku face speculații științifice, dar nu fantastice. Pentru fiecare chestiune în discuție există o bază științifică, argumente destul de concrete și plauzibile pentru stadiul teoretic la care au ajuns savanții de azi. Citind așa ceva, nu poți să nu-ți pui problema la ce nivel de gîndire și chiar de experimente au ajuns unii reprezentanți ai civilizației noastre, spre deosebire de alții... De fapt, și asta e o chestiune care se pune în carte: dacă nu cumva aceste diferențe dintre oameni ar putea provoca distrugerea întregii noastre civilizații, înainte ca ea să treacă la un nivel superior (adică la nivelul I). Cartea e genială, dar are și o problemă. A fost scrisă în 2008 și de atunci lumea fizicii n-a stat pe loc. S-au mai făcut unele descoperiri și observații, de exemplu bosonul Higgs sau detectarea undelor gravitaționale. Și, bineînțeles, ar fi foarte interesant de știut cum comentează Michio Kaku lucrurile astea, ce s-a schimbat și ce s-a confirmat (în doar 14 ani) din teoriile expuse de el.

Mai multe