Antiportret de titan
Două vorbe, una scurtă și una lungă, despre Prometeu în arta greacă. Pe vasele grecești și romane cu reprezentări ale lui ispășindu și pedeapsa, titanul, gol şi bărbos, este înlănţuit de o coloană, iar un vultur uriaş se apropie de el sau deja îi scurmă ficatul. De ce ai alege această temă pentru cupele din care bei un vin cu amicii, nu prea știu, cert e că s-au descoperit foarte multe. Există însă o singură imagine, pe un sarcofag roman, a furtului focului și transmiterii lui către oameni, adică a faptei pentru care este pedepsit. Acolo Prometeu părăseşte noaptea tiptil atelierul lui Vulcan (Hefaistos roman) şi încredinţează focul unui om gata să-şi aprindă torţa de la a sa. De ce să proslăvești eroul torturat, dacă nu te interesează fapta eroică?
E drept că legendele (hesiodice, căci la Homer nu apare Prometeu) sînt încurcate. De pildă, uneori pedeapsa e consecința directă a unei fraude de tip alba-neagra: pe Zeus cel lacom titanul îl îmbie cu o grămadă mare de oase, acoperite cu un strat gros de grăsime, sperînd ca grămada mai mică, de carne ascunsă sub piele și măruntaie, să rămînă oamenilor. Episodul e desigur un mit etiologic care justifică faptul că, deși animalele erau sacrificate olimpienilor, totuși carnea o mîncau grecii (în plus, sugerează și ce făcea Zeus cu broșurile despre colesterol). Alteori, pentru furtul focului, Zeus îi pedepsește pe oameni oferindu-le un cadou periculos: prima femeie, pe Pandora. Dar indiferent de secvența (mito-)logică a faptelor, e clar că, pentru artiști, Prometeu e interesant nu atît pentru istețimea sau angajamentul lui social, cît pentru ficatul lui.
Nu e singurul paradox. În unele mituri grecești, Prometeu este însuși creatorul oamenilor, modelîndu-i din lut (ca în foto), sau lut cu părţi din alte animale. Nu-i de colo. Și totuși durează 400 de ani pînă cînd artiștii își fac timp să reprezinte această temă. Ea apare abia pe gemele elenistice (poate și datorită interesului vremii pentru practici magice) și apoi devine populară pe sarcofagele romane (din care se va inspira direct și iconografia creștină a creării omului). Aici, Prometeu, adesea îmbrăcat ca un filozof, alcătuieşte un schelet sau modelează o statuie pe al cărei cap Atena depune un fluture (sufletul). Foarte popular este, în textele antice, și mitul după care fiul lui Prometeu, Deucalion, reface rasa umană după un potop universal. Împreună cu soția sa, ei repopulează pămîntul mergînd şi aruncînd în spate „oasele mamei lor“ (adică pietre, „mama“ fiind zeița Gaia, personificarea pămîntului); din pietrele aruncate de Deucalion iau fiinţă bărbaţi, din cele ale soției sale, femei. Cîte reprezentări ale temei există în arta antică? Una singură, un relief de stuc (azi aproape distrus), dintr-un mormînt din Ostia romană, în care ei apar ridicînd braţul deasupra umărului în vreme ce în spatele lor apar doi oameni mici, unul în genunchi, celălalt în picioare, din nou cu un fluture lîngă creştet. Una singură e cam puțin pentru repopularea pămîntului. Prin comparație, uciderea Minotaurului de către Tezeu apare de 500 de ori doar pe vasele grecești descoperite (nemaivorbind de mozaicurile romane etc.); lupta lui Heracle cu leul din Nemeea, de 600 de ori doar în arta arhaică (nemaivorbind de cea clasică, elenistică sau romană).
Cîte temple i s-au dedicat acestui părinte și/sau binefăcător al omenirii? Aici e mai simplu – nici unul. În Atena exista un altar comun pentru Prometeu și Hefaistos, venerați de olari, și o formă de cult pare să fi fost atestată în încă vreo două-trei orașe, unde se arătau, pe jumătate turistic, mormintele titanului. Ceva nu e deci în regulă cu acest Prometeu fascinant, care însă uneori stă ca un os în gîtul opiniei publice și pieței de artă. Să fie trufia sa nemăsurată, acel hybris care te compromite, în Grecia antică, mai rău ca a nu fi la curent cu ce mai e pe la televizor, în România? Să fie vina felului în care îl prezintă Hesiod, fie pentru că e tobă, cum s-a dovedit, de literatură veche orientală, fie pentru că e greu să faci portretul unui trickster? Nu e exclus ca Prometeu, prototipul abilităţilor artizanale, să fi fost un zeu al ceramiştilor şi meşteşugarilor, un „zeu al focului tehnic“ dintr-o generaţie anterioară, căruia mai tîrziu i s-a suprapus Hefaistos, deposedîndu-l de onoruri. Și poate nu întîmplător tocmai Hefaistos, o divinitate concurentă, este cel care îl înlănţuie în Caucaz.
O ultimă ambiguitate e conținută în imaginea titanului pedepsit, cu care am început. Uneori el apare, pe ceramica atică, nu legat de o coloană, ci practic tras în ţeapă: o interpretare cam literală a lui Hesiod, care spune undeva că Zeus a trecut o coloană prin mijlocul lui. Pe vasele romane, Prometeu este asemănat cu Marsyas, cel învins și jupuit de Apollo, sau cu barbarul supus din arta propagandistică romană. Și mai important însă, s-a observat că Lucian, care scrie, în epoca romană imperială, despre cel sacrificat pentru oameni, folosește termenii tehnici rezervați pentru răstignire ca să ni-l arate pe Prometeu, pironit pe două stînci, în văzul tuturor (alte aluzii antice la „răstignirea“ lui apar la Marțial și Ausonius). Dincolo de paralelele sumeriene și potențialul christic, Prometeu rămîne un disident vulnerabil, dar inflexibil.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: fragment din Mitul lui Prometeu, Piero di Cosimo