Anticipate? Să fie, ce contează!

Deşi am mai multe cărţi pe care ar trebui să le atac (să încep să le citesc, adică), am uneori dorinţa unei mici aventuri. Iau, deci, la întîmplare, o carte din raft, de pe scaun, de pe etajeră, de unde-mi iese în cale, şi o citesc sau, după caz, o recitesc. Indiferent ce-o fi. Acum mi-a căşunat pe volumul Claviaturile timpului de Iosif Sava (Polirom, 1998). N-am fost un admirator al autorului, dar nici nu pot spune că nu-l urmăream. Avea harul să fie şi iritant şi incitant, cum zice şi Mircea Mihăieş în postfaţă. Cărţulia nu conţine transcrieri ale controversatelor sale Serate, cum bănuisem iniţial, ci jurnalul autorului din toamna lui 1995 pînă în iulie 1996. Mesaje trimise de telespectatori, scrisori de la admiratori sau adversari, articole de ziar şi consideraţii diverse, răzleţe şi grăbite. Chiar dacă accentele cad pe muzică şi pe jalea lui Sava faţă de sărăcia vieţii culturale, mie mi-au sărit în ochi "răzleţele". Dincolo de unghiul şi orientarea autorului, "Claviaturile" îţi scot în faţă o realitate care acum, după zece ani, pare tragi-comică. Manea Mănescu scrie elogios despre România Mare "tribuna poporului". Adrian Iorgulescu, preşedintele Uniunii Compozitorilor, reclamă acuzaţiile unei opoziţioniste blonde: "Liderii Uniunii de după 1990 sînt nişte mafioţi afiliaţi ai unor organizaţii de tip KGB-ist şi masonic... Cînd vom veni noi la putere, îi voi spînzura pe ăştia cu mîna mea". Un consilier de stat al lui Ion Iliescu se numeşte Dan Năstase. Din echipa de "gazetari şi cărturari" ce-l însoţeşte pe preşedinte în SUA fac parte M. Hamza, N. Corbu, D.D. Rujan, H. Alexandrescu, C. Roşiianu, N. Udroiu, A. Riza. La o recepţie, Mircea Dinescu îi spune lui Silviu Brucan: "Iată marile cuceriri ale revoluţiei - eu am fost făcut ţigan, dumneata jidan!". Mircea Radu Iacoban s-ar dori la o Serată: "Mă tem că după convorbirea dvs. cu George Pruteanu, oraşul nostru ar merita un gest reparatoriu. Vă stau la dispoziţie. Telefonul meu este... " Un anume C-tin Radmant exultă: "Pe ministrul finanţelor, Florin Georgescu, acest poet fermecător al cifrelor, l-aş asculta vorbind toată ziua, cu aceeaşi plăcere cu care îl citesc pe Faust". Un anonim îl anunţă pe realizator că îl va reduce la tăcere, altul că va trece la arme! De altfel, limbajul presei (cel puţin în citatele selecţionate de autor) e de o violenţă stupefiantă, polarizarea ajungînd la apogeu în urma faimoaselor Serate cu Gabriel Liiceanu şi Ion Iliescu. Fără habar de toate astea, trec prin România Vargas Llosa şi Umberto Eco. Eugen Florescu publică volumul Bestia Brucan. În fine, un telespectator îl felicită pe Sava pentru demascarea veneticilor, agitatorilor bolşevici, liftelor, odraslelor de rabini. Printre publicaţiile citate: Românul, Vremea, Non Stop, Vocea României, Ordinea, Exclusiv, Ochiul soacrei, Tinerama. Ce s-o fi ales de ele? Dar de ei? Lumea de acum zece ani mi-a părut, în primă instanţă, mai vulgară, mai sălbatică, mai polarizată, mai peremistă decît cea de azi. Într-a doua instanţă (la recurs, adică) nu mi s-a mai părut chiar aşa. Dacă aş pune în pagină declaraţiile hotărîte (şi alternative) ale lui Emil Boc, maşinaţiunile de la compunerea CNSAS-ului, lupta pe microfon, mahalagismele lui Ludovic Quinze al paişpelea şi declaraţiile strînse cu osîrdie de Academia Caţavencu (pag. 2), ajungem tot pe-acolo. Cu o diferenţă. Atunci se schimbau înjurături groase între grupuri bine definite, putere şi opoziţie, acum amestecul e mai fin, între parteneri. (Partidul dlui Geoană e mut ca o lebădă.) Lucrăturile par mai subtile, se fac mai la fereală. Politicienii sînt mobili ca dervişii învîrtitori, azi populari - mîine conservatori, sau invers, devin populari după ce-au adulmecat social-democraţia. E clar, violenţa politică românească nu are nici în clin nici în mînecă cu strategia politică sau altele asemenea. Poate cu altceva, sper să ne spună DNA-ul la următorul ciclu electoral. P.S. Pe stradă, o fetiţă cu căciuliţă mov îi strigă alteia, de care tocmai se despărţise: "Să-i spui lu' mama ta să-ţi dea uniforma de prinţesă!".