Anomalii

Februarie 1995, Polonia.

Gîfîi. Am alergat să prind trenul și abia am reușit. Am schimbat în Tarnow pentru Zamosc. M-am obișnuit cu drumul ăsta, dar tot sînt obosit frînt. Am plecat pe seară din Craiova, am schimbat trenul la Simeria pe la 3 noaptea, după ce am dîrdîit de frig în gara urîtă cu spume pentru aproape două ore. Trenul a fost plin de mici traficanți de țigări pînă după primul oraș mai mare din Ungaria.

Vama la Nădlac era și ea murdară. Vameșii români au trecut rapid, și-au ­luat profesionist mita și ne-au lăsat în pace. Ungurii sînt de obicei mai duri, a durat ceva mai mult, dar sînt și ei corupți, iar traficul de la graniță e și în avantajul lor.

Am rămas aproape singur în întreg vagonul, la o oră de călătorit prin Ungaria. Mirosea a picioare nespălate, a ceapă și a țuică proastă, așa că am deschis geamurile să se aerisească. Senzația a fost cumva de curățenie – similară cu cămășile reci și apretate țeapăn de mama.

Pe la granița Slovaciei cu Polonia a început să ningă. Polonia pare să fie cu o mie de ani în fața României. Vameșii sînt amabili și vorbesc bine engleză. Sînt fericiți că pricep polonă.

Trenul e curat și mult mai modern. Sînt în compartiment cu o fată cam de vîrsta mea, care îmi întinde un termos cu ceai cald. Ascultă o casetă cu The Cranberries – No need to argue.

Intrăm în vorbă și îi povestesc că am văzut-o pe Dolores O’Riordan cîntînd ­live într-o crîșmă în Belfast. E și ea din Zamosc. Știe cine sînt. Sînt singurul român care vine constant, orașul e mic și lumea vorbește, se justifică ea. O cheamă Anja.

Vorbim despre o grămadă de lucruri. Îi zic cît de ciudat de normal mă simt în Zamosc. Trenul ajunge aproape de miezul nopții. Morgozata mă așteaptă cu Fiat-ul ei mic. E un strat de vreo 20-30 de centimetri de zăpadă. Ne oprim în piața din centrul orașului. Piața veche a fost făcută de un arhitect italian. Ninge cu fulgi mari și e incredibil de frumos.

Mă ia în brațe. Sîntem amîndoi triști și cam praf. Eu mi-am pierdut iubita și ea și-a pierdut cea mai bună prietenă în urmă cu o jumătate de an. Amîndoi am făcut niște facultăți care nu au sens și viitorul e complicat rău.

Acasă la ea e cald. Casa e plină de cărți şi de casete video. Ne uităm la un episod din Decalog. Îmi spune că s-a hotărît să facă Medicina. Se simte încă vinovată pentru felul în care a murit Agnieska. Amîndoi știm asta, dar nu discutăm mai mult. Îi spun că asta înseamnă încă șase ani de facultate.

Asta vrea să facă. E ceva foarte dur în ea. Îi spun că habar nu am ce o să fac, dar că vreau să plec undeva departe. Că vreau să fug de sărăcie și de taică-miu violent și alcoolic. Îmi spune că pot să vin să stau în Zamosc. Că ei or să aibă grijă de mine.

Rămîn fără aer. Știu că așa chiar ar fi, îmi dau seama că e foarte puțin probabil să mai primesc vreodată ceva mai mult. Nu m-am simțit nicăieri mai normal ca în orășelul ăsta, la cîteva zeci de kilometri de granița polono-ucraineană.

Îmi face ceai și pirogi. Cum făcea cînd eram în Anglia. Afară ninge tare și fulgii mari par aproape ireali sub lumina galbenă a stîlpilor de pe stradă. Am stat două săptămîni. Probabil cele mai liniștite săptămîni de iarnă. Ne-am întîlnit de cîteva ori cu Anja și am fost invitați de părinții ei la cină. Au discutat unde m-ar putea angaja.

Am refuzat oferta. Am plecat, peste cîteva luni, în State. Ea a terminat facultatea de medicină șase ani mai tîrziu. Nu ne-am mai văzut niciodată. Știm unul de altul. A devenit unul dintre cei mai buni chirurgi polonezi. Stă în Varșovia, dar operează peste tot în lume.

Face voluntariat. Nu are nici un gînd să se îmbogățească. Nici să pretindă că e altcineva. Știu că oferta e încă valabilă. Și ea știe că, dacă ar fi vreodată nevoie, aș face același lucru.

Dar nu o să se întîmple.

Undeva, aproape de granița cu Ucraina, a rămas o parte din mine. O parte bună, un pic polonizată, de care din cînd în cînd îmi e dor.

Foto: Cosmin Bumbuţ