Anglofonie extremă

22 octombrie 2014   TÎLC SHOW

Am avut bucuria şi onoarea să moderez întîlnirea lui David Lodge cu publicul, de la Teatrul Naţional ieşean, din cadrul recent încheiatului şi spectaculosului FILIT. Evenimentul, deşi derulat în mare măsură spontan, sub ochii celor prezenţi, a presupus totuşi cîteva pregătiri tehnice. Scriitorul britanic, se ştie, are probleme cu auzul şi a fost suficient de îngrijorat că faptul ar putea perturba coerenţa discuţiei noastre. Pe de o parte, a vrut ca eu să-i pun întrebările în română, pentru a le auzi, neinfluenţate de alte zgomote, în traducere simultană, direct în cască. Pe de alta, a solicitat ca interpretarea răspunsurilor sale să fie făcută, pe o linie diferită, tot în căşti, audienţei. Se temea, justificat, că traducerea în plen (teoretic, „auzită“ şi de el) ar fi creat, de asemenea, sincope în armonia conversaţiei. Întrucît l-am simţit preocupat de aceste detalii, i-am propus să mergem, cu cîteva ore înainte, la Teatrul Naţional, pentru a face probe. A acceptat bucuros şi iată-ne, în jur de patru după-amiază, îndreptîndu-ne, în maşina mea, dinspre Grand Hotel Traian către impozantul edificiu artistic, numit, legitim, după Vasile Alecsandri. La locul faptei, nebunia de pe lume. Deşi mai erau măcar o sută optzeci de minute pînă la începerea festivităţilor, parcările învecinate cu teatrul gemeau de automobile (multe dintre ele fiind deja şi blocate), iar străduţele înconjurătoare forfoteau de oameni. În disperare de cauză, urc maşina pe un trotuar, avînd totuşi grijă să las loc de mişcare atît pentru şoferi, cît şi pentru pietoni. David Lodge zîmbeşte şi-mi spune că aşa „parchează“ un vecin de-al lui din Birmingham, obturîndu-i vizibilitatea ori de cîte ori încearcă să iasă, cu propria-i maşină, din curte. Glumesc şi eu, manifestîndu-mi speranţa că tipul nu e român şi amintindu-i, totodată, că, în ţărişoara carpatină, nu deţinem încă toate fineţurile automobilistice, precum „vizibilitatea“, „prioritatea“ şi „condusul preventiv“. Ele reprezintă, am zis, la noi, mai curînd noţiuni de „lux“ în experienţa rutieră.

Nu ieşim bine că un homeless man se şi apropie de noi cu paşi hotărîţi. Mă întunec la faţă, cu gîndul la o inevitabilă scenetă cerşetorească. Individul, intuind parcă aprehensiunile mele, mă asigură de bunele sale intenţii, într-un limbaj articulat: „Stimate domn, nu o lăsaţi aici că v-o ridică. Vin din jumătate în jumătate de oră cu macaraua.“ Rămîn o clipă încurcat, neştiind ce să fac, apoi iau o decizie năstruşnică, scuzabilă doar din unghiul situaţiei de criză. Mă duc lîngă omul străzii şi îl întreb neverosimil de academic: „Dumneavoastră mai staţi o vreme prin zonă?“ „Desigur, domnule“, răspunde el la fel de elegant. „V-aş ruga atunci, dacă se poate“ – continui eu cumva narcotizat –, „să păziţi maşina pînă mă întorc. Revin în maxim o oră. Voi răsplăti, se înţelege, efortul dumneavoastră. Vă rog să explicaţi poliţiştilor, în cazul în care se vor arăta, că am parcat aşa forţat de împrejurări – însoţesc un important musafir britanic la Teatrul Naţional!“ „Nu vă faceţi nici cea mai mică grijă“ – replică insolitul meu interlocutor –, „nu mă voi clinti de aici! Maşina dumneavoastră se află în deplină siguranţă.“ Am intrat în teatru cu inima cît un purice. David Lodge avea, în alt plan, motivele lui de apăsare. Trăia cu impresia că fotoliul şi canapeaua pe care urma să stăm erau prea departe de auditoriu. În plus, cerea noi şi noi ajustări ale sunetului în cască şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, dezvoltase şi o spaimă că nu existau suficiente căşti pentru a acoperi întreaga sală mare a Teatrului Naţional, cu loje şi balcon. Degeaba îi explicam că oamenii care vor veni să-l vadă vorbesc bine engleza şi nici măcar nu vor solicita foarte multe căşti! El se arăta îngrijorat de actul comunicării cu publicul. Ulterior, predicţia mea s-a dovedit corectă cu asupra de măsură, în sala arhiplină, doar patru-cinci spectatori avînd nevoie de traducere din engleză în română. Audienţa a interacţionat remarcabil cu scriitorul, înţelegîndu-i perfect chiar şi poantele subtile.

Am plecat, în sfîrşit, după vreo patruzeci şi cinci de minute de probe. Lîngă maşină, omul meu ne aştepta surîzător şi, am avut senzaţia, cu privire ghiduşă. Am înlemnit cînd l-am auzit adresîndu-ni-se: „I’ve taken good care of your car, sir! They tried to pick it up twice, but I explained to them the importance and the urgency of the situation. They understood, so everything has been nice and dandy.“ Stupefiat, m-am gîndit o secundă că ar fi putut fi vreun absolvent de-al nostru, de la Engleză, care găsise viaţa pe stradă mai interesantă şi mai profitabilă decît profesoratul liceal românesc. Mi-a străfulgerat mintea şi ipoteza unei camere ascunse de pe la cine ştie ce show autohton. N-am rezistat ispitei şi i-am dat o bancnotă de cincizeci de lei. Individul a primit-o cu naturaleţe, adăugînd: „Thank you very much, sir! I really appreciate this. And, by the way, Mr. Lodge, good luck to you tonight! I am a great fan of your work.“ Episodul suprarealist a avut două efecte asupra lui David Lodge: primul – s-a relaxat instantaneu, nemaiarătînd nici o urmă de anxietate cu privire la faptul că românii urmau să-l înţeleagă excelent în seara respectivă; al doilea – pe parcursul şederii sale la Iaşi, a dat bancnote de cincizeci de lei în dreapta şi stînga, de la bellboy-ul care i-a cărat bagajele, pînă la şoferul de la FILIT care l-a transportat în diverse locuri şi chelnerul care i-a adus cafeaua. Mi s-a confesat, la plecare, că bănuise delicata noastră bancnotă galbenă de cincizeci a fi bacşişul standard în România.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe