Și a fost 1 Mai...

" Ce însemna 1 Mai pentru dvs.? " Un prilej de vacanţă. Ca şi acum... " Dar ce anume făceaţi, aşa, specific? " Specific? Nu cred că făceam ceva specific în afară de ceea ce v-am spus. Ieşeam totdeauna din Bucureşti, fie o luam pe drumul Rucăr-Bran, care era minunat la acel timp din an, fie mergeam la 2 Mai. Cam asta era, de 1 Mai mergeam la 2 Mai. Acum merg copiii mei... " Nu mergeaţi la defilări? Sau la muncă patriotică?... întreabă jurnalista cu un început de disperare în glas. " Nu, de 1 Mai nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată la o astfel de manifestare!, răspund eu sec, spre disperarea reporteriţei care aştepta ceva "specific" de la mine, "ca specialist". Specialist în ce, Doamne, iartă-mă!? În orice caz, m-am uitat după aceea la televizor, nu am apărut, "m-au scos". Trebuia probabil ceva nostalgie sau revoltă, silă sau milă, ceva "specific" pentru amintirea comunismului. N-a fost să fie... N-a fost să fie nici la radio, nici la ziar, pe scurt, n-am amintiri memorabile despre 1 Mai, care să merite atenţia publicului. Dar zău că nici n-am spus vreodată că aş avea! Curiozitatea în jurul sărbătorilor comuniste (sau conotate comunist, căci nici măcar 1 Mai nu este o sărbătoare inventată de "comunişti") a început să fie însă tot mai mare, ba chiar trendy. Au început, cred, caţavencii, în urmă cu cîţiva ani, mai public, mai privat, mici aniversări ironice în stilul lor propriu (îmi aduc aminte că la o astfel de "înscenare", un tînăr a întrebat, uitîndu-se la un bust mic al lui Lenin, "cine-i ăsta?"). Au urmat alte scenarii şi scenete, unele de-a dreptul nostalgice, majoritatea mai mult sau mai puţin şarjat umoristice. Zilele acestea, Vanghelie a tămîiat din nou Casa Poporului, precum şi poporul care a rămas acasă de 1 Mai, cu fum de mici stropit cu bere. La Clubul Ţăranului, Timpuri Noi a cîntat despre timpuri vechi, de mult apuse, pe seama cărora s-au făcut şi alte glume. Chiar şi la Dansez pentru tine a apărut un soi de dans tematic cu femei ale muncii, mult mai sexy în chiloţeii lor coloraţi decît cenuşiii oameni ai muncii de altă dată. Şi în toată ţara au răsărit micii şi berea, unde te aştepţi şi unde nu te aştepţi. Nimic deosebit în toate acestea. Este o sărbătoare populară, nu? Interesant este însă că această sărbătoare, de care tot omu’ se grăbeşte să se bucure după cum se cuvine, începe să fie tot mai mult folosită şi ca ocazie de rememorare, de explorare timidă, jumate serioasă, jumate băşcălioasă, a vremurilor comuniste despre care o parte tot mai mare a populaţiei noastre ştie tot mai puţine lucruri. Sau nu ştie ce să creadă. 1 Mai devine astfel un fel de fereastră prin care, între un mic şi o bere, sîntem invitaţi să tragem cu ochiul la lumea necunoscută a comunismului. Şi să rîdem! Căci ceea ce ne oferă regizorul, înainte de a trage la loc perdeluţa de la fereastra fermecată, este musai de rîs, este caraghios şi caricatural. După ce 20 de ani am fost invitaţi să ne cutremurăm în faţa tragediei comunismului atroce, acum se pare că gustul începe să alunece spre comedie şi vodevil, iar comunismul ni se înfăţişează ca ridicol şi inconsistent. Nu ştiu de ce, printr-una din acele asociaţii inconştiente care te surprind şi pe tine însuţi, toate acestea mă duc cu gîndul la acea nepricepere " altminteri cît se poate de ingenuă " a adolescentului, care nu ştie ce să facă, să ameninţe că se sinucide pentru că nu-l iubeşte Mimi, sau să-i pună piedică şi să rîdă cu colegii, doar, doar i-o atrage atenţia într-un fel. Printr-o întîmplare, exact de acest 1 Mai am deschis cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu. Regăsesc în ea toată drama şi toată comedia comunismului, dar stăpînite de memoria unui om matur. Autorul nu are nimic de cîştigat din aceste confesiuni, căci, ca om, nu-şi creează un profil de erou. Este simpatic şi antipatic în acelaşi timp şi aceeaşi măsură. Dincolo de simpatie sau antipatie, Florescu îţi produce o involuntară empatie, mai ales dacă ai trăit acele vremuri. Te trezeşti că-ţi spui da, aşa a fost, ba chiar, poate, mai cumplit şi mai derizoriu decît am crezut. "Ameţitoare şi amuţitoare, revoltătoare pe cît de hipnotică, scrisă fără milă de ei şi cinic pentru noi " notează Dan C. Mihăilescu " cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoriceşti şi medicale, este compusă dinlăuntrul şi dinspre vîrful sistemului." Pe scurt, în cunoştinţă de cauză, dar fără a pleda pentru o cauză sau alta: comunism în stare pură. Am avut senzaţia, pentru prima dată în aceşti 20 de ani de post-comunism, că poate începem să ne maturizăm...