Anamneză

3 februarie 2016   TÎLC SHOW

M-a sunat recent un fost coleg de școală, emigrat – de peste trei decenii –, cu întreaga familie, în Germania. A revenit în țară pentru o vreme, dar nu de dorul locurilor natale, ci forțat de niște împrejurări mai curînd nefericite. Tatăl lui, domnul Ninel Purcale, ajuns la frumoasa vîrstă de șaptezeci și șase de ani, dezvăluia semnele unei patologii bizare, în fața căreia medicii nemți consultați capitulaseră, ridicînd, într-o ultimă instanță, nedumeriți, din umeri. „Totul a început“, mi-a mărturisit tînărul Purcale la o cafea, „imediat după ce s-a pensionat. Inițial discret, apoi tot mai evident. Se scula cu noaptea în cap – uneori și la trei dimineața –, își trăgea un pardesiu peste pijama și se înființa la ușile magazinelor alimentare din cartierul unde locuia. Aștepta acolo, nemișcat, cîteva ore bune, pînă răsăreau lucrătorii supermarket-urilor respective și camioanele de aprovizionare. De obicei, se certa violent cu tipul care descuia incinta, strigîndu-i că el a fost primul și cerîn­du-i vehement să se respecte atît coada, cît și rația individuală. Se temea că nu ar fi suficientă marfă pentru toată lumea. Ulterior cumpăra, sălbatic, ignorînd propriile-i recomandări, uriașe cantități de carne (de diverse animale), lapte, zahăr, ouă și ulei. Biata maică-mea, exasperată, oferea întruna mîncare de pomană, în dreapta și în stînga, folosind măsuri de porționare aproape industriale. Nu mai avea loc în casă de merinde. O tulburau mai ales terifiantele hălci de porc. Foarte des, bătrînul repeta shopping-ul de cîteva ori pe zi. Aflasem chiar că obișnuia să-și lase plase cu sticle goale în fața mai multor Alimentare pentru a prinde rînd. Odată au venit geniștii, împreună cu trupele de intervenție antiteroristă, și i-au detonat o sacoșă ce păruse tuturor – abandonată fiind – extrem de periculoasă…“

„Vai de capul nostru!“, își reluă povestea colegul meu suspinînd. „Încet-încet, s a instaurat dezastrul. De 1 mai și de 23 august, își punea o șapcă proletară pe cap și, înhățînd eșarfa roșie a mamei, vocifera că vrea să meargă la demonstrație cu stegulețul. Îl potoleam greu, numai și numai – soră-mea a venit cu ideea asta genială! – fredonîndu-i, în ritm de marș militar, vechiul cîntec patriotic (obsesia copilăriei, ți-l amintești cu siguranță!) «Partidul, Ceaușescu, România». Ofta adînc, însă – slavă Domnului! – se liniștea. Nu uita totuși să ne avertizeze că secretarul Biroului Organizației de Bază a PCR, din unitatea lui de producție, îl va face cu ou și cu oțet, la cea dintîi ședință de partid, pentru inacceptabila sa absență de la manifestația oamenilor muncii… Această neobișnuită degradare mintală a culminat cu două în­tîm­plări de-a dreptul tragice. Într-o zi, un vecin – în vîrstă și el – și-a parcat matusalemicul automobil, un Renault 12 (modelul după care, știi probabil, s-a construit, fidel, tradiționala Dacia 1300, în anii ’60-’70), dinaintea casei alor mei. Pînă să se dezmeticească maică-mea, tăticul a rămas doar în chiloți și maieu și a ieșit afară cu un furtun. S-a apucat să spele mașina la jet puternic, după care s-a năpustit asupra capotei și portierelor, forțîndu-le nebunește și urlînd totodată că și-a pierdut cheile. Se afla în imposibilitatea catastrofică de a-și verifica bujiile și carburatorul. A apărut, îngrozit, și proprietarul Renault-ului. Fără să ezite o clipă, tata l-a articulat, repetat, cu furtunul, pe spinare, numindu-l – în română, din fericire! – invadator fascist… Mă rog, aici, poate, ar trebui să adaug faptul că, mai devreme cu vreo doi ani, ne zisese la toți, la un moment dat, un lucru deosebit de dubios.“ „Ce?“ am întrebat spontan, copleșit de tensiune.

„Păi“, răspunse cu tristețe fiul lui Ninel Purcale, „de ziua națională a Germaniei, a observat solemn că ar cam fi timpul să declanșăm insurecția armată, antifascistă și antiimperialistă, întorcînd armele împotriva naziștilor… Enfin, incidentul cu furtunul a pus capăt fazei idilice de senilitate. A fost jale mare: l-au săltat polițiștii, l-au internat la ospiciu, l-au sedat ca pe bivoli… Cumplit! A ieșit în două luni de la băieții veseli și, inevitabil, a recidivat. Anul trecut, în preajma Crăciunului, cînd ne era lumea mai dragă, auzim răcnete disperate din curtea aceluiași vecin, proprietar de Renault 12. Ce să vezi? Taică-meu – înarmat cu un cuțit de vînătoare Puma – fusese imobilizat de fiii bătrînului croit, nu demult, cu furtunul. Urlete, zvîrcoliri, înghionteli, atmosferă de ospiciu dezlănțuit apocaliptic. Dementul sărise gardul și, fără preaviz, se repezise la cîinele Saint Bernard al familiei de lîngă noi. Un monument de blîndețe și afecțiune, delicat pînă și în relația cu muștele! Tăticul răcnea aidoma unui scelerat. Cică ar fi vrut să-și taie porcul pentru sărbători, iar fasciștii nu-i permiteau… Doctorii s-au recunoscut învinși. Simptomatologia bătrînului nu corespundea clar nici unei afecțiuni psihice familiare lor. Așadar, l-am adus în România, sperînd că, prin zonă, volens-nolens, ar mai fi și alții în situația sa. Cumva, n-am greșit. Psihiatrii locali l-au pus într-o așa-zisă secție de Nostalgici. Cei de acolo – bărbați și femei – au compulsii asemănătoare. S-au constituit în celulă comunistă, organizează ședințe de informare politică, stau la cozi imaginare și cîntă «Trei culori cunosc pe lume»… Acum am însă o altă mare problemă…“ „Care?“, am rostit, din nou, cu glas gîtuit.

„Pe nepusă masă, taică-meu a dezvoltat, acasă, o psihoză inversă. Vrea să treacă fraudulos granița și să emigreze în Germania. S-a săturat, îmi spune conspirativ, de tiranul ăsta de Ceaușescu!“

Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Fa­cultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul dis­­continuu, Editura Institutul European, 2014.

Mai multe