Analize de vacanţă

21 august 2013   TÎLC SHOW

Încercînd să mă „remediez“ deunăzi, în camera de hotel, după o dimineaţă plină de ascensiuni montane, am deschis demodatul televizor Samsung, aşezat deasupra minibarului ticsit cu răcoritoare şi alcoholic beverages de tot soiul şi de toată gradaţia. Am început să butonez, destul de absent, telecomanda, pe fundalul după-amiezei caniculare, de vacanţă prahoveană, cînd nimeresc (pe ProTV!) un „romanţ“ american, numai bun de vizionat în amintitul context. Aşadar, mai întîi, două-trei coordonate. E vorba despre pelicula The Princess and the Marine/Prinţesa şi soldatul (SUA, 2001), bazată pe un fapt real, care a tulburat societatea americană şi, mai ales, relaţiile sale diplomatice în zona orientală, la sfîrşitul anilor ’90. Foarte pe scurt, un puşcaş marin, Jason Johnson, originar din Nevada (Las Vegas) şi mormon de felul lui, se află la datorie în Bahrein, unde, într-un mall, descoperă, fascinat, o frumuseţe locală (suficient de emancipată, de vreme ce nu poartă vălul islamic!). Se îndrăgosteşte instantaneu de ea, iar fata, exact ca în tragedia shakespeariană, nu rămîne insensibilă la ocheadele tînărului războinic.

Cei doi intră în vorbă şi, din aproape în aproape, se aprind mai ceva decît iubiţii din Verona. Domnişoara (Meriam) nu este o musulmană de rînd, ci o veritabilă prinţesă, din familia regală a Bahreinului, Al-Khalifa. Prin urmare, poliţia secretă merge pe urmele ei pretutindeni, informîndu-i părinţii, cu promptitudine, despre „tribulaţiile“ sale zilnice. Între acestea, desigur, şi săruturile pasionale cu vrednicul puşcaş marin. Scandal monstru în familie, ameninţări cu dezonoarea publică şi chiar cu moartea. Meriam nu mai are voie să iasă neînsoţită şi e obligată să-şi acopere capul la Universitate (unde, la 18 ani, studiază deja în anul I). În sfîrşit, Jason încearcă, nebun, pe toate căile, să o contacteze, în ciuda sfaturilor prietenilor şi ale superiorilor. Ultimativ, îndrăgostiţii găsesc o cale ingenioasă de a comunica, prin intermediul unei vînzătoare de la mall, care le primeşte şi le transmite scrisorile. Jason o cere pe Meriam în căsătorie şi, acceptat, aranjează un fel de „mare evadare“ din Bahrein. Întocmeşte acte false, de puşcaş marin, pe baza legitimaţiilor electronice deţinute de colegii săi, însă cu fotografia iubitei pe ele. Aceasta, la rîndul ei, deghizată în soldat american, fuge noaptea de acasă şi, însoţită de Jason, se duce la aeroport, unde, surprinzător, depăşeşte toate filtrele, folosindu-se de documentele contrafăcute.

Totuşi, epopeea nu s-a încheiat. Descinşi în America, iubiţii în travesti sînt opriţi de Serviciul de Imigrări. Meriam – deconspirată – va fi arestată pentru trecerea frauduloasă a frontierei, iar Jason va fi judecat de autorităţile militare. Trec luni grele pentru cuplu, dar America îşi arată, din nou, faţa de protectoare a năpăstuiţilor planetei. Impresionaţi de incredibila poveste de dragoste, oficialii recurg la îngăduinţă: Meriam primeşte azil politic, iar Jason scapă cu o degradare minoră. Visul îndrăgostiţilor s-a împlinit. Vor fi împreună. Puşcaşul marin Johnson îşi ia tînăra şi exotica nevastă acasă, la Las Vegas, pentru a o prezenta părinţilor. Îi vedem pe cei doi, fericiţi, pe aeroportul din Nevada, sorbind cu ochii artefactelor lumii libere. Observînd aparatele de poker mecanic, Meriam vrea să tragă de o manetă. Aici, mărturisesc, mi-a sărit, brusc, „găina pigmeului“ (dintr-un documentar celebru, descris cîndva, în Dilema veche, de Andrei Pleşu!) în faţă. Poate că, vorba autorului Parabolelor lui Iisus, e la mijloc şi o chestiune de „univers familiar“ (am tras şi eu de manetele în cauză, pe acelaşi aeroport din Las Vegas, cu ani în urmă, pentru a pierde cinci dolari şi, probabil, am pornit acum, vizionînd secvenţa, à la recherche du temps perdu...), însă, oricare ar fi explicaţia, agitaţia zburătoarei a fost atît de mare, încît nu am reuşit să o ignor.

Să mă explic. Cînd Meriam vrea să acţioneze maneta, Jason, deşi îi permite să facă gestul, îşi aminteşte subit că el e mormon, religia neîngăduindu-i să joace jocuri de noroc. Păi, bine, băi, fratello, am exclamat, năuc, în faţa televizorului, în torida după-amiază montană, biata fată a călcat în picioare, complet, principiile islamului, înnebunindu-şi familia regală din Bahrein, pentru a veni să se mărite într-o biserică de tot kitsch-ul, din Las Vegas, iar tu o faci pe mor(m)onul în faţa manetei de poker mecanic? Mai mult, tinere lup de mare: ucizi fără scrupule, ca soldat american, în diverse colţuri ale pămîntului, falsifici acte, bătîndu-ţi joc de autorităţi, seduci o musulmană practic minoră, fără cea mai mică remuşcare, minţi în dreapta şi în stînga şi apoi o faci pe mimosa pudica, de sorginte mor(m)onă, dinaintea unui aparat cu jocuri de noroc? Simt că lumea e tot mai mult cu susul în jos – chiar dacă mă veţi face „obtuz“, „insensibil“, „retrograd“, „incapabil“ să înţeleg romeojulietismul postmodern transfrontalier sau transcultural – şi că ipocrizia a devenit mama noastră adoptivă. Chiar dacă n-aş fi citit (pe Internet) că povestea de dragoste a celor doi s-a sfîrşit, în pofida aşteptărilor tuturor, foarte prost (după cinci ani de mariaj, Meriam a divorţat şi s-a întors în Bahrein!), şi tot aş fi putut să jur, după saltul găinii pigmee pe aeroportul din Las Vegas, că domnişoara Al-Khalifa nu va sta excesiv, în butaforia yankee a Nevadei, alături de Jason Mor(m)onul.

Concluzia? Nici în vacanţă nu prea reuşesc să mă relaxez.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe