ANAF – marea experiență a eternei datorii

Un geam gros mă separă cu totul de funcționarul care stă în scaun și are în față un ecran negru pe care mi-l arată ca să pricep odată că „nu merge sistemul“. „Dar în ultimii ani ați băgat zeci de milioane de euro în informatizare – cum adică nu merge?“ Dă din umeri și zice un pic iritat: „Și cu ce sînt eu de vină?“ Am băgat de seamă că, în administrațiile noastre, totul devine repede foarte personal. „Firește, nu sînteți de vină personal, dar instituția dumneavoastră are o problemă, nu?“ „Nu vorbiți asta cu mine. Faceți un memoriu către șefi.“

Comunicarea dintre contribuabil și funcționarul purtător de autoritate fiscală se poate face printr-o fantă care este dispusă la o înălțime pentru amîndoi nepotrivită: contribuabilului, care stă în picioare, îi vine la nivelul buricului. Funcționarului, care stă pe scaun, îi vine cam la o palmă deasupra capului. Așa că mă aplec și, cînd vorbesc, apropii gura de fantă. Funcționarul îmi răspunde ridicînd bărbia și atunci eu întorc capul și plasez urechea în dreptul fantei ca să pot auzi, rămînînd frînt de șale, cam la 80°. Eu mă aplec, el se ridică – este un context pur întîmplător, nu suprasemnificați aceste poziționări.

Sînt vreo zece ghișee dispuse așa, unul lîngă celălalt, cozi corespunzătoare, lume multă, zgomot de societate civilă nervoasă. Pensionari, antreprenori, împuterniciți, titulari, toți de-a valma. Singurul lucru pe care-l avem în comun este că fiecare dintre noi a primit o hîrtie de la ANAF care-l enervează. Iar acest numitor comun, care aparent e mic, e suficient de mare în acel hol ca să nască solidarități revoluționare ce se manifestă, pe moment, printr-o rumoare în cor. În această atmosferă, inevitabil, eu vorbesc prin fanta ghișeului tare, să fiu auzit, iar funcționarul răspunde pe măsură.

Îi dau înștiințarea și întreb: „Puteți să mi spuneți de unde s-au strîns toate aceste sume restante? Eu am plătit de fiecare dată cînd m-ați înștiințat, exact cît mi-ați comunicat că am de plătit…“ „Nu merge sistemul și nu am cum să vă spun. Dar se fac regularizări. Apoi, mai sînt dobînzi și penalități la sumele regularizate.“ „Așadar, cînd eu plătesc impozitul pe care îmi spuneți că-l am de plătit, nu achit toată datoria. Mai sînt dator cu ceva în plus – o sumă care nu apare în înștiințarea de plată.“ „Da, așa este.“ „Eu cînd vă plătesc cît îmi cereți, nu plătesc toată datoria, iar dumneavoastră, cînd îmi cereți, nu știți exact cît mai datorez dincolo de ceea ce mă somați să plătesc.“ „Asta este realitatea!“ „În mintea mea de om credincios, ăsta e genul de datorie pe care o am față de Dumnezeu. Și față de părinții mei. O datorie care mă urmărește toată viața și pe care, oricît o plătesc, tot n-o acopăr. Același tip de datorie am și față de ANAF, nu?“ Funcționarul mă privește un pic derutat. Nu se gîndise la așa ceva, dar văd din ochii lui că este de acord cu analiza mea. Mă îndrept de șale și-mi dau seama că nu este cum am crezut eu, pesimist, pînă acum. E mai rău.

În general, nu-mi place să „dau la ziar“ toate cele ce mi se întîmplă. Am colegi care adoră să povestească în articolele lor ce mai fac, cum e cu pisica, pe unde au mai fost, ce au mai văzut, ce mai era prin piața de la colțul străzii cînd au trecut ei pe-acolo, ce se mai poate ghici astăzi în curtea școlii pe care au absolvit-o acum 25 de ani, cum au condus mașina trei ore pînă în Bulgaria în vacanța de vară, ce filme au mai văzut – cel mai adesea texte fără cine știe ce miez și fără cine știe ce miză. Doar așa, uitați ce mai fac eu, impresii din viața-mi. Sînt un tip de modă veche și, chiar dacă trăiesc în mijlocul evului Facebook, în care e de rigoare să arăți planetei farfuria de mîncare din fața ta și șosetele din picioarele tale, cred că ce „dai la ziar“ trebuie să aibă, totuși, oarecare importanță. Și pentru tine, și pentru alții. Povestesc, totuși, întîmplarea de la ghișeul ANAF – de fapt, doar o parte a ei, pentru că restul dialogului cu această administrație este relevant doar pentru situația mea contabilă – fiind convins că ceea ce mi-a spus funcționarul purtător al unei fărîme din colosala autoritate de stat este important pentru noi toți. În ceea ce mă privește, acest fragment de discuție mi-a reorientat viața și m-a dumirit asupra plasamentului meu în lume.

De ani de zile, nu știu de ce, simt că mă enervez cînd tot aud că sînt luat drept „contribuabil“. Știu, multe spirite libere repetă discursul „sînt/sîntem contribuabil(i)“ cu apăsată mîndrie. Va să zică, statului să-i intre în cap că avem drepturi. Statul trebuie să ne servească, fiindcă-l plătim. Cam ca ospătarul la restaurant. Niciodată nu am fost de acord cu acest mod de a privi lucrurile. Mi se pare simplist – o formă rudimentară și cam jenantă de liberalism. La fel de subțire ca formula claselor sociale din marxismul de la fostele, faimoase, cursuri scurte. Dar, ca orice idei simple din punct de vedere intelectual și flatante pentru vanitatea omului, ideea „sînt contribuabil, am drepturi“ are mare răspîndire. Sigur că statul percepe impozite din cîștigurile mele și am dreptul să știu ce face cu aceste impozite, dar cîștigurile mele sînt posibile doar în condițiile existenței statului. Ideea că statul nu ar putea exista fără impozitele noastre este pe de-a-ntregul corectă doar în măsura în care adăugăm că nici cîștigurile noastre nu ar putea exista fără stat. Chiar dacă muncim exclusiv în sistem privat, siguranța sistemului privat se datorează statului. Nu există sistem privat eficient în lipsa unei organizări statale. Privatul nu există decît în pandant cu statul – este un binom în care cei doi termeni se presupun nu doar logic, ci și funcțional. Utopia libertariană a societății fără stat este o utopie comunistă cu semn schimbat. Statul este contextul necesar activității productive private. Că statul, uneori, e o povară pentru privat (ca la noi) este adevărat, dar statul nu este, prin natura lui, inamicul privatului.

Dialogul meu recent cu ANAF-ul, așa cum am arătat, mi-a schimbat serios perspectiva. Postura de etern datornic, de om care oricît ar plăti tot mai datorează ceva – un „ceva“ a cărui existență este certă, dar a cărui dimensiune este cu totul misterioasă –, mă repune într-o formulă nouă. Ce mă tulbură este că statul mă privește așa de cînd mă știe. Și eu nu știam…