Amorţit
E un soare puternic şi clădirile din piatră gălbuie reflectă lumina dur. Mă dor ochii.
– Şi tu de cîte ori ai murit?
Nu mă aşteptam la întrebare. Are ochii mari şi trişti. Se întîmplă să vorbim aceeaşi limbă într-un grup în care nimeni nu vorbeşte româna. Mi se pare că nu am înţeles bine întrebarea.
– Se poate muri de mai multe ori?
– De cîte ori ai murit în interior?
Întrebarea mi se pare şi un pic stupidă, cliché. Și totuși nu cred că am murit vreodată în interior, dar am fost de multe ori aproape. Prima dată a fost cel mai greu. Am simţit că ceva s-a rupt permanent şi apoi m-am simţit îngrozitor de trist. A fost greu să respir şi mi-am dorit, pentru cîteva zeci de secunde, să nu mai fiu. Durea prea tare.
Am părăsit multe locuri şi mulţi, mulţi oameni. Am petrecut o noapte în care mi-am dorit să îl omor pe Dumnezeu plîngînd fără lacrimi moartea Agneskăi pe un cîmp în Londra. M-am învîrtit de unul singur pentru cîteva ore în jurul unei clădiri pe o ploaie torenţială în Chicago, incapabil să îmi controlez disperarea. M-am pierdut de mine în Bekaa în Liban, incapabil să pricep mecanismele care transformau oamenii în animale oribile care se foloseau de copiii sirieni pentru a se îmbogăți.
M-am simțit complet lipsit de speranță într-un cort de beduini amplasat pe ruinele unei foste așezări în Israel, la cîțiva kilometri de granița cu Libanul, strivit de tristețe într-o casă de copii în Tbilisi și absolut inutil într-un sat din nordul Laosului.
Hebron, Gaza, Phnom Penh, Caracas, Cartagena (Columbia), Strasbourg, Oostende, Detroit, Hamilton (Canada) sînt doar alte cîteva din multele locuri unde simt că au rămas părți din mine.
Nu îi spun nimic din cele de mai sus.
– De ce mă întrebi?
– Pentru că mie mi se pare că mor de fiecare dată cînd sînt într-un loc așa de frumos. Mă gîndesc că trebuie să mă întorc la mizeria mea de oraș, la noroi, oameni încrîncenați, politicieni nemernici…
Stă într-un sat de pe lîngă Chișinău. Noi sîntem în Malta, la o conferință. Nu prea știu ce i-aș putea spune ca să o înveselesc. Decid să îi povestesc despre copiii din ghetou. Îi povestesc cum folosesc articolele unui tip genial despre fizică pentru a-i face interesați de știință.
Au trecut cîțiva ani buni și amintirea asta îmi revine strident în creier. Probabil soarele care se reflectă în zăpadă este motivul. A fost o săptămînă proastă rău.
La începutul anilor ’90 am fost fascinat de o formație de muzică irlandeză pe care am văzut-o mai tîrziu în Belfast, The Cranberries. Am învățat engleză încercînd să pricep despre ce cînta Dolores O’Riordan, o femeie mică, slabă și, pentru mine, foarte frumoasă.
Pentru vreo 15-20 de ani, miercurea, cînd apărea Academia Cațavencu și apoi Cațavencii, era o mică sărbătoare pentru mine. Aveam cîteva rubrici favorite pe care le citeam primele. Rubrica lui Nic Sârbu era printre ele.
Nic scria despre fizică. O făcea așa cum mi-aș fi imaginat eu că ar fi trebuit să o facă un profesor ideal. Simplu și cu tare mult umor. I-am folosit de multe ori articolele pentru a explica lucruri copiilor din ghetou.
Nu mai e nici Nic, şi nici Dolores.
Și nu, nu am murit în interior, dar mă simt atît de trist încît îmi doresc să amorțesc.