Amorezat lulea

Unele expresii idiomatice au primit explicaţii mulţumitoare, în vreme ce altele (destul de multe) îşi păstrează secretul originii, producîndu-i vorbitorului actual impresia derutantă şi adesea hazlie a unor alăturări semantice absurde. Dicţionarele noastre generale nu furnizează, de obicei, explicaţii etimologice pentru expresii şi locuţiuni, mulţumindu-se să indice originea cuvîntului care le stă la bază. Presupunem adesea la originea frazeologismelor o metaforă, uneori legată de viaţa cotidiană din trecut; mai puţin credibile sînt naraţiunile anecdotice care pretind să explice o formulă fixă legînd-o de o întîmplare sau de o persoană anume. Uneori, sursa expresiei e jocul de cuvinte sau o simplă confuzie.

Expresia îndrăgostit lulea circulă azi intens în oralitatea colocvială, aşa cum pare să se fi întîmplat şi în secolul trecut; Internetul ne oferă zeci de mii de atestări: în titluri de manele, de filme, de ştiri din presa de scandal („Gerard Butler e îndrăgostit lulea de Mădălina Ghenea“, Libertatea, 19.10.2012; „Iulia Vântur s-a îndrăgostit lulea“, ziuanews.ro, 8.04, 2013; „Tandreţuri în hipermarket [...] Actorul este îndrăgostit lulea de noua iubită“, cancan.ro, 14.06.2013 etc.). Formula face parte din seria de superlative expresive formate prin utilizarea adverbială a unui substantiv: beat turtă, singur cuc, sănătos tun, legat cobză, gol puşcă, scump foc, adormit buştean etc. Unele dintre asocierile de mai sus sînt transparente, pentru că exprimă metaforic un rezultat sau reprezintă emblematic intensitatea; altele nu-şi găsesc prea uşor explicaţia.

Dicţionarul limbii române (DLR, Litera L, li-luzulă, volum apărut în 2008) înregistrează expresiile îndrăgostit lulea sau amorezat lulea, ilustrîndu-le prin citate din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din proza lui Nicolae Gane, Alexandru Vlahuţă, Iacob Negruzzi, dar şi din culegeri de folclor („Sînt amorezat lulea/ De nevasta altuia“). În secolul al XIX-lea, verbul preferat în asociere cu lulea pare să fi fost a amoreza, aşa cum apare la Frédéric Damé, în dicţionarul său român-francez din 1893: „e amorezat lulea = il est amoureux fou; se amoreză de ea lulea“ şi în dicţionarul academic, litera A (la cuvîntul amorezat). La Damé, termenul lulea era cuprins, cu aceeaşi valoare de intensificator, şi în expresia e beat lulea; reluată de multe dicţionare ulterioare, construcţia nu e, totuşi, uzuală: îi putem descoperi doar două-trei atestări actuale în Internet (de exemplu: „era, crede-mă, beat lulea, avea nasul roşu“, desprecopii.com). Şi Iuliu Zanne, în Proverbele românilor, înregistra expresiile a fi lulea şi a se face lulea, cu sensurile „a se îmbăta, a fi beat“ şi „a fi amorezat“. Contextul beţiei îi sugera culegătorului o posibilă explicaţie a expresiilor, prin asociere cu metaforele înceţoşării minţii: „se zice are fumuri (ceaţă) în creieri, cu înţelesul de a fi beat; de aci, printr-o succesiune naturală de idei, e afumat, afumat cu luleaua, făcut lulea“ (volumul III, 1899, p. 211). Ar fi vorba aşadar de o trecere metonimică, de la fumurile beţiei la luleaua care le produce; evoluţia semantică nu este însă chiar atît de logică pe cît se afirmă, întrucît, în expresii similare, termenul de intensificare nu evocă figurat sursa, ci mai curînd rezultatul unui proces. În Stilistica limbii române, Iorgu Iordan oferea o explicaţie mai simplă şi mai generală (dar nu destul de convingătoare) pentru expresiile îndrăgostit lulea şi beat lulea: „acest substantiv [= lulea] are aici sensul de ‚obiect fără simţire’ (la fel cu buştean, lemn, criţă, tun din formule asemănătoare“ (1944, p. 308). Iordan menţiona şi locuţiunea metaforică a lua luleaua neamţului, care desemnează glumeţ starea de beţie; bine reprezentată în volumele lui Zanne şi analizată şi de Stelian Dumistrăcel (în volumul Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti, ediţia a II-a, 2001), expresia nu se leagă totuşi suficient de un superlativ al amorului.

Dezlegarea misterului etimologic ar putea veni dintr-un Dicţionar grec-român după alfabet, manuscris de la 1796, editat acum cîţiva ani de Lia Brad Chisacof (Editura Academiei Române, 2005). Dicţionarele bilingve vechi sînt o sursă ideală de informaţii despre posibile influenţe între limbi, pe care evoluţii ulterioare le pot masca. Acest dicţionar conţine, la litera L, atît adjectivul lolós echivalat prin „nebunu“, cît şi adverbul lolá, cu glosarea „nebuneaşte“. Într-o epocă de puternică influenţă grecească, nu e greu de închipuit că în oralitate erau preluate frecvent expresii de caracterizare şi de intensificare neadaptate (comparabile cu ceea ce, în conversaţia actuală, sînt crazy, cool, strong etc.). S-a putut deci spune despre cineva, în jargonul grecizant şi franţuzit al epocii, că e amorezat lolá, exact cu sensul actual al expresiei pe care o discutăm: „îndrăgostit nebuneşte“. Amorez, a se amoreza şi amorezat (şi cu variantele amurez, amureza, amurezat) erau curente (şi elegante) în epocă, apărînd şi în scris, la începutul secolului al XIX-lea, la Conachi („am fost vestit amorez“), Anton Pann, C. Negruzzi etc. Grecismul (probabil necunoscut tuturor sau devenit netransparent cu timpul) asociat cu amorezarea a putut fi confundat cu mai vechiul împrumut din turcă, cu formă foarte asemănătoare, lulea.

Expresia iniţială ar fi fost aşadar, ca şi în uzul actual, o caracterizare colocvială a îndrăgostirii, în vreme ce asocierea cu beţia ar fi doar o extindere întîmplătoare şi fără succes, o simplă contaminare între formulele superlativului expresiv. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).