Amintiri din Sheffield
De-a lungul cîtorva stagii academice pe care le-am făcut, în ultimii 20 de ani, la diverse instituţii de învăţămînt superior din Regatul Unit, am întîlnit personaje extrem de interesante, demne de fixat, cîndva, într-o galerie a figurilor memorabile. M-am aflat, la un moment dat, pentru ceva timp, şi la universitatea puternic industrializatului, dar neobişnuit de ploiosului oraş Sheffield. Greu de surprins în puţine cuvinte atmosfera de club britanic exclusivist a Departamentului de Literatură Engleză de acolo, atmosferă aureolată, suplimentar, de prestigiul şefiei, în anii ’70, a celebrului „cambridgian“ William Empson, cel cu nu mai puţin faimoasa carte Seven Types of Ambiguity/Şapte tipuri de ambiguitate. Poate că ar fi de ajuns să precizez, ca argument de susţinere, faptul că nu am îndrăznit să apar „la lucru“, în nici o dimineaţă a şederii mele acolo, fără a-mi verifica dunga impecabilă a pantalonilor, linia dreaptă a cravatei sau albul ireproşabil al gulerului cămăşii – lucruri care, în America, prin contrast, ca Fulbrighter, îmi erau mereu mai curînd străine (în plus, acasă, adică în mediul nostru mioritic eterogen, où tout est pris à la légère, trebuie să recunosc că ele fac parte dintr-o recuzită necondiţionat opţională). În pauzele dintre cursuri, shakespearologii, medieviştii, victorianiştii şi poeticienii îşi sorbeau elegant ceaiul, discutînd despre ultimele publicaţii de specialitate ori despre articolele proaspăt apărute în TLS. Politeţea omniprezentă era covîrşitoare şi, tocmai de aceea, reconfortantă. Îmi atrăsese atenţia un tînăr profesor irlandez (cînd mi-a fost prezentat, s-a accentuat subtil – am avut impresia – identitatea lui etnică!), profesor care, cu doctorat la Cambridge (la fel precum majoritatea titularilor de la universitatea în discuţie) şi soţie englezoaică (amănunt de luat în seamă: amicii cu experienţă semnificativă de viaţă în Anglia vor înţelege, neîndoios, sublinierea!), reuşise să fie acceptat drept titular la sobra School of Literature din Sheffield. În mod evident, omul făcea eforturi de integrare în comunitatea ştiinţifică locală, fiind mai politicos decît toţi colegii săi la un loc, controlîndu-şi (cu oarecare succes) imposibilul accent irlandez, arătîndu-se informat în cele mai neaşteptate direcţii ale zonei culturale, în fine, zîmbind curtenitor întotdeauna şi ţinînd, cu mult rafinament, ceaşca de ceai în doar două degete de la mînă. Corectitudinea politică personificată, mi-am zis, însă, concomitent, şi thymos-ul platonician, i.e. – nevoia de recunoaştere din partea unei lumi tradiţional circumspecte cu irlandezii (numai eu ştiu cîte bancuri cu adoratorii Sfîntului Patrick mi-au fost spuse, pe la colţuri, de către confraţii englezi!).
Partea interesantă totuşi abia acum urmează. În ultima seară a şederii mele în Sheffield, cîţiva dintre membrii catedrei au hotărît să-mi facă o surpriză, invitîndu-mă la un (minunat) restaurant indian. Printre ei se afla şi irlandezul în chestiune, care, deşi nu conversasem foarte des pe parcursul întîlnirilor noastre de la universitate, insistă să se aşeze lîngă mine. Opţiunea lui îmi dădu de gîndit, mai ales că, în prima oră a petrecerii, l-am văzut topind pur şi simplu şase beri negre Bass (bere amară şi tare, prevăzută cu un shot din cel mai pur scotch, „aruncat“, cum se ştie, după umplere, direct pe fundul imensei halbe!). Am ştiut că îngrijorarea nu fusese gratuită, în clipa în care noul meu amic se aplecă spre mine, cu ochi sîngerii, şi, într-o intonaţie inconfundabil irlandeză a vocii, strigă: „N-am apucat să-ţi spun cît de mult vă iubesc eu pe voi, românii.“ „Zău? De ce?“, am replicat cu spaimă vizibilă (pentru ce ar fi putut urma), dar şi cu o anumită curiozitate (întrucît, pînă atunci, omul nu apăruse impresionat, cu adevărat, de faptul că veneam din România). „Pentru că noi, irlandezii, v-am tras-o mereu la fotbal, fără drept de apel. În schimb, voi – de parcă aţi fi fost programaţi să ne faceţi fericiţi – i-aţi bulit întotdeauna pe englezi.“ Am privit îngrozit în jurul meu. Nimeni nu părea să fi auzit, din fericire, expresiile colorate ale tînărului, halbele ridicîndu-se în continuare cu urarea (netulburată) „Cheers!“. „Nu te mira!“ îşi reluă urmaşul lui Yeats tirada. „În seara asta, îmi bag picioarele în ştaiful universitar… şi în vitele încălţate de englezi.“ (Să zicem că aveţi în faţă o traducere aproximativă a spuselor sale, pentru a nu supăra excesiv nici urechea bunului cititor, nici poliţia lingvistică a noilor comisari stîngişti din România!) Sincer să fiu, n-am crezut atunci (cum nu cred nici acum) că eroul respectiv era o mare necunoscută pentru colegii săi englezi (la rîndul lor necruţători, cum spuneam, pe la colţuri). Ar fi, de altfel, absurd să bănuim că vesticii sînt o adunătură de inocenţi cu creierele spălate, care reacţionează, automat, în virtutea unor coduri imuabile – cunoscute sub numele generic de „corectitudine politică“. Rămîn şi ei oameni, cu sentimente şi impulsuri de moment, predispuşi, fie şi sporadic, la trăncăneala aşa-zicînd „privată“ (citeşte „neconvenţională“), la bîrfe şi la alte „incorectitudini“ democratice (situate, e drept, în zona inofensivului). Au „serile“ lor – aidoma profesorului irlandez –, cînd iau lumea înconjurătoare în balon şi se mai eliberează de unele energii negative. A doua zi, totuşi, vor reveni, cu aceeaşi rigoare şi seriozitate, la tipologia „oficială“, restabilindu-şi, armonios, punţile de comunicare formală cu alteritatea. De aceea, afirm răspicat, dacă noi – europenii ultimei generaţii – ne vom refuza aceste „debuşeuri“ fireşti, insistînd, mimetic, pe comportamentele scorţoase ale unor „sensibilităţi“ artificiale, mă tem ca, în curînd, din exces convenţional, pe lîngă englezi (la fotbal, desigur!), să nu bulim şi frageda noastră naturaleţe socială.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.