Amestecuri

Un picnic în parcul Palatului Mogoşoaia mi-a adus aminte că există încă locuri verzi prin preajma Bucureştiului care pot fi chiar plăcute. Cu puţin efort ar putea deveni şi mai plăcute. Am aflat că pe vremuri exista la Mogoşoaia un restaurant cu mese în copac. M-am gîndit că ideea ar putea fi reluată şi că ar fi bine dacă vara, chiar toate mesele din cenuşia noastră Capitală ar fi în copaci. Dar, apropo de copaci, în curtea propriu-zisă a palatului e o expoziţie temporară de sculptură care se numeşte "Pădurea de cristal". În parc, duminică, erau oameni puţini, risipiţi printre cei cîţiva stejari seculari, cu copii, mese pliante, mingi, rachete de badminton şi căţei. Fără manele şi fără grătare cu fum (focul e interzis). Prin tot locul auzeai vorbindu-se italieneşte şi nemţeşte. M-am gîndit că e poate efectul amplasării machetei Palatului Mogoşoaia în parcul Mini Europa de la Bruxelles, ca monument reprezentativ pentru România. Turiştii văd acolo macheta şi apoi vor să viziteze şi originalul. Asta dacă reuşesc să descopere uliţa care se desprinde din şoseaua de Buftea, pentru a ajunge la porţile palatului. În orice caz, vremea încă frumoasă şi clară de septembrie, copacii încă verzi şi lumea negălăgioasă păreau să fie dintr-o Românie mai bună. M-a trezit din reverie telefonul unui coleg care, aflînd unde sînt, mi-a spus că fusese şi el acolo cu o săptămînă mai devreme şi se simţise agresat de nunţile din restaurantele alăturate, cu nuntaşi cu lanţuri de aur la gît, sute de maşini parcate peste tot şi muzici specifice etniei nuntaşilor (încerc să fiu cît mai corect politic). Mi-am zis că am avut noroc. Nu acelaşi lucru cred că se poate spune despre cei care au rămas mai mult timp acolo în acea zi, pentru că atunci cînd ieşeam pe poarta parcului, pe uliţa prăfuită de care am amintit mai devreme, se profila un alai de nuntaşi. Mireasa, nu tocmai tînără, avea însă prestanţa unei cîntăreţe de operă interpretînd-o pe Carmen. Brunetă şi cu ochii verzi aprinşi, se oprea mîndră în loc, de fiecare dată cînd un turist străin voia s-o pozeze. Trena îi era purtată de nişte copii, iar de braţ o ţinea cavalerul de onoare, cu barbă albă, pălărie de cowboy şi cingătoare roşie cu ţinte aurii. O nuntă pe cît de pitorească în trecere, pe atît de nedorită în vecinătatea unui loc în care să vrei să te relaxezi. Poliţiştii comunitari aflaţi prin preajmă, în Tuareg-urile lor albe, îl acompaniau pe acordeonist pocnind din degete. Şi fiindcă veni vorba de maşinile lor, trebuie să spun că poliţiştii din biata localitate au vreo cinci maşini de teren Volkswagen Tuareg, de parcă prin pădurile Mogoşoaiei ar avea de înfruntat hoarde de infractori şi haiduci călări. În sfîrşit, nuntaşii cu lăutarii lor şi-au continuat drumul, făcînd să reverbereze clasicul palat brîncovenesc de muzici ţigăneşti, sub flash-urile turiştilor europeni. Verdele parcului a rămas în urmă acoperit de cenuşiul prafului stîrnit de alai. Mi-am adus aminte de statisticile care spun că Bucureştiul ar fi capitala europeană cu cel mai puţin spaţiu verde pe cap de locuitor. O statistică din pricina căreia cîţiva parlamentari, în frunte cu neobositul Ion Iliescu, s-au simţit îmboldiţi să propună o lege prin care să fie protejate şi extinse zonele verzi. Pasiunea fostului preşedinte pentru spaţii verzi pare mai veche (de cînd i-a trimis pe mineri în Piaţa Universităţii să planteze flori). De atunci şi România e parcă plină de culoare, cuprinsă de tot felul de alternanţe între verde şi cenuşiu, între negru şi alb, între roşu, albastru şi portocaliu. Un teren al marilor combinaţii de toate felurile.