Amestec franțuzesc la centimă
Astăzi ni se pare că moneda euro există de cînd lumea şi că va fi tot cît va ţine şi lumea (nu ne îngrijorează că prin Europa au apărut niscai dubii). Eu, totuşi, îmi mai aduc aminte (că nu era chiar aşa de demult) de francii francezi, de bancnotele acelea mari şi vesel colorate, dar şi de variatul mărunţiş, centimele care-ţi încărcau buzunarele prin anii ’90, în vremea cînd la noi, din pricina inflaţiei, monezile aproape că dispăruseră.
De acel mărunţiş voiam să scăpăm, patru români aflaţi în drum spre Strasbourg, pentru că a doua zi urma să intrăm în Germania şi ne gîndeam că nici nu puteam şi nici nu merita să-l schimbăm în mărci. Ajunsesem la Reims şi ne suceam gîturile în faţa ameţitoarelor turnuri ale catedralei. Coborînd ochii mai spre pămînt, am zărit în acea piaţă fabuloasa vitrină a unui magazin de vinuri. Erau acolo sticle de toate culorile, formele şi mărimile, neobişnuite pentru nişte oameni veniţi dintr-o ţară unde sticlele rămăseseră încă la doar cîteva tipuri, conform inconturnabilului standard de stat, care ajunsese să ne îmbutelieze pînă şi minţile în recipiente STAS. În faţa acelei diversităţi, ne-am zis că e momentul să scăpăm de tot mărunţişul. Una dintre fete ne-a atras însă atenţia că magazinul e pentru fraierii de turişti şi că probabil am putea găsi aceleaşi vinuri, bune (doar eram în regiunea Champagne), dar mai ieftin, la oricare magazin alimentar mai retras din calea principală a vizitatorilor oraşului. Aşa s-a făcut că, la vreo două străzi mai încolo, am dat peste o „alimentară“, cum îi ziceam noi, care avea pe rafturi aceleaşi sticle spectaculoase. Am început să ne învîrtim printre rînduri, încercînd să corelăm preţurile, calităţile şi mărunţişul pe care-l puseserăm la un loc, într-o punguţă de plastic. Evaluam ingeniozitatea formei fiecărei sticle, admiram culoarea lichidului din interior, citeam eticheta. Alegerea se dovedea o treabă grea, mai ales că pe atunci în afară de Bordeaux (şi poate Côtes du Rhône), nu cred că mai ştiam vreo marcă de vin franţuzesc. Fiecare dintre noi apărea de după cîte un rînd de rafturi cu o propunere. Un rosé uşor acidulat şi fructat într-o sticlă cu gîtul strîmb, poate puţin cam scump. Unul roşu mai ieftin, de masă şi cu un nume complicat şi total necunoscut, îmbuteliat într-un fel de carafă cu dop. Sau poate mai bine un Bordeaux la litru, într-o sticlă familiară nouă? Dar o şampanie roşie, că tot eram în zona cu pricina? Ce-ar fi să luăm şi un coşuleţ de paie cu două sticle la un preţ de una singură, un roşu-rubiniu şi un alb-auriu?
Lăsam unele şi alegeam altele. Le abandonam şi pe acelea însă, de îndată ce găseam altceva ce ni se părea mai interesant, încercînd mereu să socotim şi dacă ne-ajunge măruntul. Vînzătoarele începuseră să fie cam neliniştite de forfoteala noastră, dar noi nu reuşeam să ne hotărîm. Pipăiam şi întorceam sticlele pe toate feţele. Probabil că nu ne-a scăpat nici una din magazin, în condiţiile în care nu erau deloc puţine (şi nici urîte). În cele din urmă, am umplut un coş în care nu erau două sticle la fel. Ne-am dus la casă şi am aflat că suma totală pe care o datoram era cu vreo cîţiva franci buni mai mică decît ce aveam noi în pungă. Era de bine, dar constatarea a dat peste cap întreaga construcţie. Ne-am întors la rafturi cu gîndul să renunţăm la ceva mai ieftin şi să luăm ceva mai scump. Reforma asta ne-a consumat încă vreo jumătate de oră. A doua oară însă, bonul depăşea cu foarte puţin mărunţişul nostru pe care l-am înşirat în faţa figurii tot mai prelungi a casierei. În disperare de cauză, unul dintre noi a scos atunci o bancnotă mărişoară, pe care o ţinuse de rezervă. Eram astfel scutiţi de o nouă reformă, dar am primit mult rest. Adică mult mărunţiş, din acela de care voisem să scăpăm.
Am trecut totuşi destul de uşor peste ratarea acestui scop, cu ochii sticlind la butelcuţele franţuzeşti cu care ne alesesem. Ni se părea că, oricum, făcusem o afacere bună. Urma, desigur, să „gustăm“ în acea seară din vreo două, dar pe restul aveam de gînd să le ducem celor de acasă, pe post de cadouri. Ajunşi la Strasbourg, după ce am admirat tramvaiul cel silenţios şi un spectacol de lumini proiectate pe faţada catedralei, am tras în sfîrşit la un hotel, unde am cugetat foarte atent asupra alegerii dopului uneia dintre frumoasele sticle, în care merita să învîrtim tirbuşonul. Nu mai ştiu care a fost criteriul de început, cert e că în ziua următoare am traversat Germania cu minţile apăsate de cadourile pentru cei de acasă.