Amabilitatea stării de ebrietate

Dragă domnule Nicolae Văcăroiu, aflaţi aşadar că pe 24 septembrie a.c., puţin după ora locală 16, treceam din Ungaria în Austria. Aici, ce să vezi: de-o parte şi de alta a autostrăzii, mori de vînt, cu zecile! Într-o jumătate de oră, gata, sîntem pe centura Vienei. Ce m-a impresionat aici: nu numai că vezi multe turle de biserici, dar imaginaţi-vă că ceasurile din ele mai şi arată ora exactă! Ce paradox, dle Văcăroiu: i) noi l-am suportat pe Ceauşescu 24 de ani, ii) ca el să facă o Casă a Poporului (a.k.a. a Parlamentului), iii) ca în ea să se mute şi Senatul pe care cu onoare îl prezidaţi (rog să-mi transmiteţi dacă, cumva,...), iv) ca în sala nouă a acestui Senat să fie pus pe perete un ceas (chiar în faţa dvs.), v) ca acest ceas să fie filmat de toate televiziunile, vi) ca să se spună că întîrzie o secundă la o mie de ani, vii) ca să ne înjure poporul mai abitir pe noi, parlamentarii, pe motiv de lux! Pe cînd la Viena toate ceasurile merg şi, de la Hitler încoace, nimenea nu mai înjură pe nimeni pe motive de milenarism! Aşadar: după o plimbare prin Austria, numai ce trecem, pe la ora 8 seara, în Germania, pe la Passau (întrebaţi-i pe emigranţii români din anii comunismului ce însemna acest cuvînt pentru ei!). Ne înscriem pe autostrada de München... şi mergi, şi mergi. Peste vreo două ceasuri de crestat Bavaria, ce spune Gavril Popescu (vă scriam de el săptămîna trecută): No, eu cre' că putem să ne oprim! Cînd un arădean spune asta, nu mai are rost să insişti. Şi unde nu ziceţi, dle Văcăroiu, că, pe întuneric, ajungem într-un orăşel pe nume Ergolding! Noapte..., friguţ... încercăm la un gasthaus (un soi de pensiune), e plin, ne trimit la altul..., întuneric..., n-avem hartă..., încurcăm străzile..., toţi amabili, explică în germană..., fix limba pe care n-o ştim... Ei bine, dle Văcăroiu, şi numai ce intrăm într-un tîrziu într-un soi de bar. Înăuntru, o singură masă ocupată: trei bărbaţi şi o femeie beau bere vîrtos (ăsta e Oktoberfest, începe la sfîrşitul lui septembrie şi ţine vreo zece zile din octombrie), toţi sînt afumaţi, noi întrebăm de gasthaus Rosenhof, ei toţi gavaresc ceva, nu pricepem nimic, ei iar explică, noi iar nu înţelegem... Pînă în clipa în care unul dintre ei - nu exagerez, cel cu nasul cel mai roşu - se ridică, ne face semn să ieşim, iese şi el după noi, urcă cu noi în maşina noastră şi recht! nur recht!, ne duce, din indicaţii, în trei minute la pensiunea Rosenhof. Aici - noroc! - tocmai are loc o nuntă, dar mai au ceva camere libere, rezervăm, ducem bagajele sus, bucurie mare. Dle Văcăroiu, sper să fiţi de acord cu mine: nu se făcea să-l trimitem pe neamţ la plimbare. Aşa că l-am oprit cu noi la o bere, să-i mulţumim. Dintr-o bere s-au făcut (fix) nouă (plus nişte platouri cu mezeluri şi brînzeturi). Ei bine, dle Văcăroiu, aici e aici: acolo, în inima Bavariei, nu ziceţi că găsisem un proaspăt tată!? Omul (pe nume Josef) avea un băieţel de fix patru zile (pe nume Tobias Sim!) cu actuala sa soţie (pe nume Choiy!), care soţie era din Thailanda - acolo unde nu de mult Josef făcuse nuntă cu Choiy şi dăduse de mîncat şi de băut la tot satul (thailandez)! Şi omul era (singurul cuvînt în engleză pe care părea că-l ştie) happy, happy! Aşadar, dle Văcăroiu, recapitulez: am băut beri blonde cu unicul neamţ-tată de patru zile de copil semi-tailandez din orăşelul Ergolding, el vorbind într-o limbă pe care noi n-o pricepeam şi noi vorbind într-o limbă pentru el străină. Şi ce ne-am mai distrat! Noi voioşi, el happy! Facem prezentările: eu sînt biznismen, spune Popescu (şi toată lumea rîde); eu sînt parlamentar, spun şi eu (şi rîd toţi); apoi Josef ne spune, mai mult din semne, că e poliţist! Poliţist! Poliţist la München! După care începe să arate spre mine insistent, ih mih bih mih şmiuglih sau ce mai spunea el pe-acolo. În acel moment, sincer să fiu, m-a nedumerit. Acest om cu nasul roşu arăta spre mine ca şi cum ar fi vrut să mă strîngă în braţe, spunea ich bin Polizei şi mai adăuga ceva, nedesluşit. Cum v-aţi fi simţit, dle Văcăroiu, într-o asemenea frază? În final, noroc cu celularul. Sun în ţară la cineva care vorbeşte germana, i-l dau la telefon pe Josef - şi ce spunea proaspătul tată: că el e poliţist german şi că va avea grijă de mine, parlamentarul român! Păi, să nu-ţi dea lacrimile? Dle Văcăroiu: amîndoi cunoaştem poliţişti dintr-aceia care lovesc un biciclist şi fug de la locul accidentului sau rănesc vreun coleg cu arma sau bat cu bulanul sau iau şpagă (chiar treji fiind...). Drept care, în acea seară, în acel orăşel, am avut o revelaţie: starea de trezire a unei societăţi se vădeşte pînă şi-n ce scoate pe gură un poliţist aghesmuit! ...Asta, ca să nu vă mai spun cum era să dau nas în nas cu Putin, lunea asta ce trecu, în Belgia, cînd... (va urma).