Am o idee, doctore
Nu e rentabil să ai idei. E valabil în multe domenii. Inclusiv în cercetare, așa cum e așezată ea acum. Iar asta, deși ea este prin definiție locul unde ce ți se cere, mai mult ca orice altceva, să vii cu idei, de tot soiul – unele cuminți, dar multe bizare, imposibile, în răspăr cu sistemul și sponsorii. Pentru că numai așa se va găsi, să zicem, un vaccin pentru malarie (200 de milioane de îmbolnăviri pe an). Totuși, în cercetarea de azi, probabil cea mai sigură cale spre succesul academic e să nu ai nici o idee.
Chiar dacă e, deci, un anacronism, m am gîndit să scriu despre trei căi pe care vin ideile în științele umaniste. (Evident, asemenea științe nu vor vindeca nimic – vor contribui doar la progresul cunoașterii, care nu prea are cum să fie o prioritate în țările cu multă sărăcie.) Să zic mai întîi cam la ce mă refer cînd zic idee. Nu mă refer la a publica într un articol textul unei noi scrisori primite de Olahus de la Erasmus și descoperite de curînd în (inepuizabilul) pod. Nici la a face o sinteză despre background-ul gruzin, altfel binecunoscut, al lui Antim Ivireanul. Ambele au o mare importanță, dar nu au la bază vreo idee. Vorbim de idei atunci cînd, de pildă, demonstrezi, plecînd de la zero, că noua strategie militară a lui Epaminonda, datorită căreia i a învins pe spartani, era de fapt inspirată de ideile lui filozofice pitagoreice.
Toate trei aceste metode ca să ispitești ideile sînt banale, dar prima e revoltător de banală. În spatele fiecărei idei elegante stă o tonă de muncă pe scaune tari. Trebuie adică să-ți cunoști domeniul ca pe buzunarele tale. Trebuie să știi, cu un cuvînt barbar, multe. Cantitatea nu e negociabilă aici, chiar dacă există o modă care o denigrează – o modă din familia „Slăbește fără efort, mîncînd ce vrei“. Asta nu înseamnă să judeci o idee pe baza diplomelor celui care o prezintă, dar nici să-ți culegi ideile de la hamam. O nuanță totuși – să știi multe e infinit mai important dacă informația se aranjează în rețele. Nu maldăre de detalii, ci matrice indexate prin care poți căuta ușor în lung și-n lat. E ca și cum, cînd ți-ar veni rîndul, i-ai spune domnului de la ghișeu: aș dori o copie a depoziției morarului Menocchio, ars pe rug în 1599, și el s-ar uita puțin în stînga și în dreapta și ți-ar întinde-o.
Munca se corelează cel mai bine cu producția de idei atunci cînd ea vine dintr-o anumită urgență personală, atunci cînd are un loc în viața ta, nu doar în biblioteca ta. Un istoric bun vorbește de parcă lucrurile alea chiar s-ar fi întîmplat. Asta nu e ceva de la sine înțeles; impresia mea e că mulți istorici nu au convingerea intimă că, să zicem, turcii au asediat Viena. Pe lîngă această importanță personală a domeniului pentru tine, esențială mai este și continuitatea interesului. Trebui să revii periodic în cochilia unei teme; ideal ar fi s-o faci de-a lungul unei întregi cariere. Altfel, e de groază cît de repede se șterge familiaritatea concretă cu un subiect pe care l-ai studiat intens într-o anumită perioadă. Costul revenirii e mic, iar beneficiile mari. Un asemenea interes constant și urgent face mintea să scaneze tot timpul lumea din jur căutînd motive care se repetă și piesa care lipsește din demonstrația ta. Rezultat: idei.
A doua metodă are legătură tocmai cu acest abandon temporar, care are și o față lucioasă. Pauzele prind bine. Ăsta e momentul cînd îți dai seama că există o metodă mai bună de a face lucruri decît muncitorește, ca pînă atunci. Bineînțeles, nu avem toți acces la idei radicale – numai Herakles poate zice OK, în loc să fac curățenie manual în grajdurile lui Augias, o să aduc pur și simplu un rîu să treacă nițel pe-aici. Chiar și-așa, despre virtuțile pauzei nu e cazul să convingem pe nimeni în Balcani. Măcar pentru că împiedici tema pe care lucrezi să te confiște maniacal. Dar pauza ideală, în cercetare, nu este o înlocuire a activității cerebrale cu cultivarea verzei, precum cutare împărat care a abdicat. Ea presupune mai degrabă frecventarea cu entuziasm de diletant a altor științe (umaniste sau nu), citind sau, și mai bine, discutînd direct cu oameni care vin din ele. Dintr-o asemenea pauză revii încărcat de analogii, de bănuieli profitabile. În gazdă la o altă disciplină, îți sosește imediat l’esprit de l’escalier pe care l-ai așteptat degeaba în curtea ta.
A treia metodă te face mai degrabă să înțelegi cum funcționează, și adesea cum nu funcționează, venitul de idei. În felul ăsta te ajută și să ți dai seama, în cazul tău specific, cum să te pui mai bine în calea ideilor. În filozofia științei, probabil nimeni n-a scris chestii așa stimulative pe tema asta (alături de unele cam ca bîta-n baltă) ca Paul Feyerabend. Merită, în general, citit ce s a scris pe tema, neglijată, a resorturilor creativității în știință. Printre autori sînt cîțiva inși care – un criteriu ca oricare altul – au cîștigat premiul Nobel, ca Peter Medawar și Linus Pauling. Ar fi un mare noroc dacă ei nu ar fi doar excepții, dacă mai mulți dintre cei care fac descoperiri de orice fel ar încerca să țină un fel de jurnal al apariției unei idei.
Cercetătorii români, bineînțeles, nu au nevoie de aceste sfaturi. Între altele, pentru că lucrează în străinătate.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: sculptură din Berlin, comemorîndu-l pe Johannes Gutenberg, wikimedia commons