Am luat, seara tîrziu, două kile de caise

Și am zis: nu dau 3 cincizeci pe kilogram. Dau 3 lei. Și așa am făcut, și așa a vrut și vînzătoarea. Dar acei 3 lei s au topit. Caisele s-au făcut chisăliță. În pungă. Le-am pus într-un castron uriaș, transparent. Le-am spălat. La atingerea cu apa, miezul s-a dus pe apa sîmbetei. Am rămas cu mulți sîmburi. Le-am pus în frigider. Le-am uitat două zile în frigider. Și, deodată, după fragila mea nemulțumire, după devorarea a trei șnițele reci învelite în ardei capia, mi-am băgat degetele în castron cău-tînd formele dispărute ale caiselor. Cînd și cînd simțeam cu degetele un cap de caisă, un vîrf de codiță. Era o risipă de lumi în coacere, acum, sub degetele mele, în disoluție, caise trecute, dar deloc moarte. Am gustat întîi c-un deșt. Apoi, mîna căuș s-a băgat tot mai adînc și am mîncat ca Pantagruel, fără noimă. Era pulpa răsfirată și limba în căutarea dulce-acrișorului. Ceva din pulpele caiselor din copilărie era acolo. Eram plin și mai voiam. 6 lei s-au topit. Voluptatea castronului de caise răcite, la pulpă răsfirate, pe degete amare îndulcite. Mîncasem cu mîini murdare, cu lumea întîlnită în periplul meu pe mîini. Caisele alea erau bine tocmite. Crăcănate de coacere. Primul pas de început de putreziciune. Or fi fost norocul meu? Or fi fost norocul meu. Nu știu nici acum.

Foto: wikimedia commons