Am înfrînt
În discursul public românesc din ultimii ani a început să circule o formulă exclamativă ironică, prin care e parodiată expresia de satisfacţie la obţinerea unei victorii: am înfrînt! Rostită cu autoironie sau atribuită sarcastic altora, formula a ajuns să caracterizeze o gamă destul de largă de situaţii: de la o pseudovictorie – deci o autoamăgire – la o victorie cu preţ prea mare şi riscuri care o compromit, sau chiar la o înfrîngere clară.
Specificul formulei stă în folosirea absolută (fără complement direct) a verbului a înfrînge, într-o construcţie care o imită pe cea a verbului a învinge. În formula am învins, complementul direct nu este necesar, identitatea adversarului sau natura situaţiei dificile fiind recuperabile din context. Spre deosebire de a învinge, verbul a înfrînge nu se foloseşte ca intranzitiv sau în construcţie absolută, fiind întotdeauna necesară prezentarea adversarului sau a obstacolului. Ciudăţenia exclamaţiei am înfrînt provine, aşadar, din încălcarea unei norme gramaticale care reflectă pur şi simplu uzul curent; şocul nu este totuşi foarte mare, pentru că sinonimia (parţială) dintre a învinge şi a înfrînge îl atenuează. Efectul ironic al formulei are însă şi o altă cauză: conotaţiile pozitive ale verbului a învinge sînt întărite de derivatul său învingător, fără corespondent în cazul lui a înfrînge; de la acesta din urmă nu s-a impus vreun derivat nume de agent, ci doar unul de acţiune, desemnînd efectul negativ: înfrîngere. În opoziţie cu victoria, care descrie situaţia din perspectiva învingătorului, înfrîngerea o prezintă mai ales din punctul de vedere al învinsului (în mod prototipic, cineva suferă o înfrîngere). Dincolo de asimetrii, derivatele şi cuvintele din aceeaşi sferă sînt clar polarizate semantic. Declaraţia am înfrînt! nu e doar o abatere de la uzul gramatical, ci, mai ales, un joc de cuvinte, prin care se evocă situaţia opusă – de înfrînt, de subiect (pasiv) al unei înfrîngeri.
Internetul oferă multe exemple de folosire ironică a formulei: în politică, dar şi în sport sau în situaţii cotidiene – „Am înfrînt! Dorel basculează pămîntul cu tot cu basculantă“ (adevarul.ro); „Gata fraţilor! Am înfrînt! Am ieşit primul la triatlon. Primul din coadă!“ (spanac.eu); „Eu am fost la «vînătoare» de ghiocei ieri (în pădure la Băneasa) dar am înfrînt. Nu-s decît nişte moţuri verzi abia iţite“ (informal.ro). Unii autori marchează abaterea şi ironia prin ghilimele – „«Am înfrînt» şi la Rovinari“ (tvmures.ro, 22.02. 2010) –, dar cei mai mulţi mizează pe dezambiguizarea în context. Jocul de cuvinte ironic pare a fi destul de nou şi nu e limpede dacă a apărut ca deviere intenţionată sau prin valorificarea unei erori iniţiale. S-a răspîndit la un moment dat prin anumite polemici politice – „«Cei doi colideri (....) pot să spună veseli şi senini: Am înfrînt», a conchis G.“ (cotidianul.ro, 28.11.2011) –, dar primele atestări jurnalistice par ceva mai vechi: „Comandantul G.: «Am înfrînt!»“ (bzb.ro, 2007).
Ambele verbe sînt de origine latină: a învinge continuă (cu un prefix intensiv) verbul latinesc vincere, din familia lexicală a căruia provin mai multe împrumuturi culte tîrzii (invincibil, victorie etc.). A înfrînge (din lat. infrangere) diferă formal doar prin prefix de a frînge (lat. frangere); dincolo de diferenţele semantice, e posibil ca asocierea cu a frînge să-i confere lui a înfrînge mai multă concreteţe decît sinonimului a învinge. Şi infrangere/infringere se află la originea unor termeni moderni, de la infracţiune, împrumut cult din franceză şi latină, la recentul infringement, termen juridic preluat din engleză. În româna mai veche, concurenţa dintre a învinge şi a înfrînge era pusă în umbră de răspîndirea unui al treilea verb, de origine maghiară – a birui; între timp, acesta a ieşit din uzul curent, păstrîndu-se aproape numai în contexte arhaizante, istorice şi religioase.
Chiar dacă nu conştientizează toate diferenţele istorice, de construcţie şi de semantică, vorbitorii actuali exploatează, prin jocul de cuvinte ironic, unele dintre cele mai subtile mecanisme ale limbii.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).