Am fost un fotbalist bunişor

Am început să joc fotbal la CFR Craiova. Fiind născut în decembrie şi cam mic pentru vîrsta mea, a fost destul de greu să îl conving pe antrenor că aş fi bun de ceva. Nu ştiu de ce se numea antrenor, căci talentul lui era la beţivăneală şi nu la fotbal, şi oricum tata era cu cîteva clase peste el, dacă aş fi avut chef să mă dedic ocupaţiei de alcoolic. Băga în teren puştii în funcţie de înălţime şi ne privea anesteziat de pe margine, cu o sticlă de rom în mînă. Mi a fost antrenor pentru cinci luni, pe timpul primăverii şi al verii. Nu purta chiloţi sub şortul larg, aşa că pot să zic că e unul dintre foarte puţinii bărbaţi pe care i-am cunoscut un pic mai mult decît mi-aş fi dorit.

În primele zile din septembrie am avut un meci cu Universitatea Craiova. Eram 12 cu toţii în ziua aia, aşa că am intrat în teren din primul minut. M-am prins că era un meci important, pentru că cei de la Universitate aveau un echipament beton şi făceau nişte scheme tactice la încălzire. La noi, cel mai tehnic exerciţiu era mîța. Am avut noroc şi am prins unul dintre cele mai bune meciuri pe care le am jucat vreodată.

Aşa am ajuns la Universitatea Craiova. Am jucat aproape doi ani în aceeaşi echipă cu Mitriţă, belind ochii la Gică Popescu şi fiind impresionat de talentul unui puştan, Stîngă. Am fost un fotbalist bunişor pînă cînd s-a prins mama că fotbalul şi şcoala nu mergeau tare bine împreună. Şi cum la Budrea toată lumea avea facultăţi şi doctorate, s-a decis în unanimitate că fotbal – canci. Mama a fost prima fată romă din sat care a ajuns la liceu, liceul sanitar. Nimeni din familie nu a mai repetat aceeaşi performanţă, frate-meu nu a fost nicicînd pasionat de carte, iar soră-mea a avut ghinion să îşi aleagă cea mai grea facultate, Medicina, unde a ratat să intre trei ani consecutivi şi apoi a decis să se mărite ca să scape de taică-meu.

Mama a hotărît că o să ajung la facultate. Nu ştiu pe nimeni mai încăpăţînat ca mama. Cred că dacă Dumnezeu ar veni şi ar încerca să o convingă invers decît crede ea, s-ar lepăda de religie după ce l ar face de tot rîsul cît de fraier a fost să creeze lumea aşa prost. I-ar zice şi un pic de dulce de rudele lui, că ea a trebuit să muncească toată viaţa ca o proastă, să şteargă praful şi să facă curat după un bețiv. Dacă ştia ce face, Dumnezeu ar fi trebuit să creeze o lume fără bețivi, fără praf şi unde bibelourile nu se sparg.

Mama m-a luat de la fotbal, pentru că trebuia să învăţ comentarii pentru examenul de treaptă de la sfîrșitul clasei a VIII-a. Comentariile erau scrise de profa mea de română, o doamnă respectabilă, divorţată şi cam isterică. Erau scrise într-o limbă română pompoasă şi plină de metafore tîmpite. Mi-a fost clar că nu o să pot să memorez capodoperele de comentarii, aşa încît m-am chinuit cu gramatica şi matematica, şi am decis că o să scriu ce îmi trece prin cap la partea de comentarii. La cît de agramat sînt din cînd în cînd şi la cît de puţină matematică folosesc, e clar că mi-am pierdut vremea aiurea.

Am avut noroc şi mi-a picat un comentariu uşurel, aşa că am intrat între primii 30. Mama a fost tare mîndră. Tata a fost şi el fericit pentru că a mai avut un motiv în plus de pileală. Liceul a fost tare fain, cu cîteva excepţii. Munca agricolă la Urzicuţa, din vacanţa de după treaptă, a fost cumplită. Am muncit ca un cretin la strîns castraveţi şi ceapă pe nişte călduri cumplite. Supraveghetorul nostru era un profesor de electronică – Cicerone –, un dobitoc rasist, căruia îi plăcea să-i chinuie în mod sadic pe cei care arătau a romi. Ca profesor de electronică s-a dovedit a fi priceput. Însă am urît electronica la fel de mult ca pe el.

La Urzicuţa a fost prima dată cînd am mîncat varză dimineaţa, la prînz şi seara. Singura deosebire era că varza era cu ceai de zahăr ars dimineaţa şi seara, şi cu ciorbă de varză la prînz. Stăteam în nişte barăci cu paturi suprapuse. Barăcile erau pline de libărci. Ca în orice grup mare, erau îndeajuns de mulţi cretini care credeau că au umor. Te puteai trezi oricînd plin de pastă de dinţi sau gem pe faţă şi pe pernă. Pentru prima dată mi-am dat seama că să fiu mai tuciuriu, în condiţiile în care colegii nu îmi ştiau familia, era un avantaj. Ţineam cuţitul de bucătărie pe care îl luasem de acasă pentru conserve la vedere, deşi îmi era teamă că o să mă tai ca prostul cu el. Nu şi-a permis nimeni glume tîmpite cu mine.

Tot la Urzicuţa am văzut pentru prima dată beţivi căraţi acasă cu roabele de neveste. Mi s-a părut super-haios şi m-am gîndit că o roabă nu ar fi deloc o investiţie proastă, avînd în vedere pasiunile pentru băutură în familion. Peste cîţiva ani aveam să văd, în alt sat din Oltenia, două femei cărîndu-şi în cîrcă bărbaţii la limita comei alcoolice. Cînd oboseau, îi trînteau cu mare delicateţe în şanţul de la marginea drumului.

Am descoperit baschetul, tot în liceu, şi m-am îndrăgostit cum numai un adolescent se poate îndrăgosti. Cum zîna juca şi ea baschet, am început să mă antrenez în mod serios. Am reuşit să prind o tabără la Costineşti, unde a mers şi zîna adolescenţei. Am ţinut-o pentru prima oară de mînă în trenul de Costineşti şi am sărutat-o pentru prima dată în castelul pentru copii de pe malul mării. Sînt încă unele dintre cele mai puternice amintiri din capul meu.

Am fost incredibil de fericit ca adolescent. Ultimii doi ani de liceu au fost probabil cei mai duri din timpul comuniştilor, dar pentru mine au fost fantastici. Jucam baschet din ce în ce mai bine, nu puteam să îmi imaginez o zînă mai zînă decît prietena mea şi aveam nişte super-colegi în clasă. Citeam mult şi îmi construiam o mulţime de poveşti în cap care mă ajutau să evadez din realitatea din ce în ce mai dură de acasă, unde taică meu începea să fie tot mai abuziv şi mai rasist.

Am renunţat de tot la fotbal cînd am ajuns să joc în echipa de baschet a şcolii. Am avut noroc şi cu treapta următoare şi apoi am intrat lejer la facultate. Armata, în ultimele trei luni de comunism, a fost o aventură, dar despre asta o să povestesc altă dată.