Altoiri de altădată
Termenul mai vechi pentru acţiunea de vaccinare (în formele ei de altădată) era altoire. Verbul a altoi (împrumut lexical din maghiară) avea o utilizare medicală prin extindere semantică – bazată pe ideea comună de grefă – de la înţelesul său de bază („a introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia“, DEX). Verbul a altoi, participiul altoit, substantivele altoire şi altoi s-au folosit pînă tîrziu cu sens medical, şi nu doar în registrul popular. Documente administrative din secolul al XIX-lea precizau dacă anumiţi locuitori ai oraşului erau sau nu altoiţi. Practica vaccinării era bine pusă la punct; G. Potra descrie, de exemplu, o campanie de vaccinare din 1832 (Din Bucureştii de ieri, II, 1990). În 1859 se publica la Bucureşti Cărticica altoiului (de doctorul G.A.P.), cu sfaturi despre vaccinare. Doctorul Iacob Felix, în Tractat de igienă publică şi de poliţie sanitară (1889), arăta că „altoirea preventivă cea mai veche este acea în contra vărsatului“, explica modul în care „altoiul proaspăt este injectat sub piele“ şi vorbea despre „copiii încă nealtoiţi“. Sensul vechi medical al acestor cuvinte nu mai este înregistrat în DEX, iar alte dicţionare îl etichetează ca „regional“, lucru nu tocmai justificat. Regionale sînt cel mult variantele fonetice ale cuvintelor, de exemplu, pentru a altoi – a altui sau a hultui.
La un moment dat au fost introduse în română termenul internaţional vaccin, oscilînd între neutru şi feminin (vaccină), cu unele diferenţieri semantice, şi întreaga sa familie lexicală, cuprinzînd şi cuvinte ca vaccinaţiune sau vaccinator. Darea de seamă a administraţiei comunei Bucureşti (1889-1890) are un capitol special, Vaccinaţiunea, din care aflăm că „mai ales populaţia agricolă de la marginea extremă a oraşului sustrage copiii de la vaccinaţiune“; aceasta era însă obligatorie şi se aplica sistematic copiilor care frecventau şcoala. Anuarul Bucureştilor (1891-1892) menţiona vaccinatorii care făceau parte din corpul medical al vremii.
În textele vechi era vorba, desigur, de vaccinarea care a şi dat numele procedeului – cea împotriva variolei, cu substanţă „de vacă“ (sensul adjectivului latinesc vaccinus, în sintagma variola vaccina). Într-un articol de popularizare din Albina Carpaţilor (24 noiembrie 1877), se ofereau toate explicaţiile asupra practicii de imunizare: „vaccina se ia sau nemijlocit de la vacă sau mijlocit de la un om vaccinat, iar operaţiunea prin care se altoieşte e numită vaccinaţiune sau vaccinare“ (p. 172). Atitudinea autorului era favorabilă procedeului medical; limbajul combină vechii termeni (a altoi, altoire) cu împrumuturile moderne (vaccină, vaccinare etc.): „Dintre toate precauţiunile ce se pot lua spre a preveni vărsatul, cea mai recunoscută şi pretutindenea adoptată este altoirea cu vaccină sau vaccinarea“ (p. 171). În aceiaşi ani, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, existau însă şi precursori ai antivacciniştilor de azi, al căror discurs apocaliptic anunţa dezastre mondiale şi iminenta eliminare a vaccinării. În revista Higiena şi şcoala (nr. 8. 1879) se combătea „mania altuitului“ şi erau felicitaţi cei care „se silesc a scutura acest jug“, preferînd metoda net superioară a tratării cu apă a vărsatului („un proces curăţitor după care organismul se face mai puternic şi mai sănătos“). Vaccinarea ar fi cauzat daune majore asupra omenirii: „de la înveninarea cu vaccină a popoarelor scade neîntrerupt nălţimea corporală şi duraţiunea vieţii omeneşti“. Nu lipseau teoria conspiraţiei şi certitudinea victoriei finale: „zîlele altuitului sînt numărate“; „dogma altuitului cu vaccină începe a se clătina şi e speranţă că curînd va cădea cu totul, căci o mai susţin numai aceia carii trag folos din ea“ (pp. 129-132).
Nu e imposibil ca sensul familiar-ironic al verbului a altoi („a bate, a lovi, a plesni pe cineva“, DEX) să fi avut iniţial de-a face cu vaccinarea, mai curînd decît cu operaţiile de îmbunătăţire a plantelor. De altfel, a vaccina şi vaccinat au căpătat şi ele sensuri argotice. Astăzi, totuşi, tindem să motivăm folosirea familiară şi metaforică a altoirii cuiva legînd-o de sensul dominant şi stabil în limbă: imaginînd diverse corecţii cu ajutorul unor beţe sau nuiele.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).