Altfel

Să fie o coadă de vreo zece-cinșpe oameni. Stăm deșirați, ca mărgelele lipsă dintr-un colan ieftin, la distanță de doi metri fiecare. În fața mea un tip mai bătrîior (e voie să zici asta, are voie să iasă din casă?) pare resemnat, cu o pungă din alea mari de Mega, goală deocamdată, cu mînerele petrecute pe încheietură. Vîntul o ia, o scutură, o umflă, i-o lipește de pantaloni. Are o mască albă pe față. O ține pe gură, nasul e liber. În spatele meu, o tipă tînără și foarte înaltă – genul învingător în orice distopie – e îmbrăcată complet în negru și are o mască din cele profi, cu un soi de capac în față. Tot neagră. Am căutat acum pe Google să văd cum îi zice acestui tip de măști și nici n-a trebuit să tastez foarte mult – rezultatul a curs pe milioane de căutări –, N95 îi zice, se pare. Căpăcelul ăla ca de cola din mijlocul feței – filtrul – îi dă un aer de personaj hibrid – jumătate om, jumătate iepure, din mangas.

Nimeni nu scoate un sunet. E o coadă liniștită și teribil de organizată, o tipă, responsabilă din magazin, cheamă cîte cinci oameni înăuntru. Ceaușescu ar fi fost mîndru de noi, îmi scapă un gînd. Brusc, în față se stîrnește o mică comoțiune. Ridic ochii, o fată a străzilor, care își face veacul la florăria acum goală, vrea să intre în magazin, iar lumea din față protestează și o trimite să ia coada de la capăt. Fata nu vrea să-și ia de mîncare. Vrea cafea. Pe lîngă casele alea e un automat de cafea și acolo vrea să ajungă. E subțirică, brunetă, cu părul tuns băiețește, răvășit. Are o țigară aprinsă în colțul gurii și un aer șmecher, viu, inteligent. O văd descurcîndu-se în orice situație nenorocită a pus-o viața asta, între toate animalele grase și lente care populează orașul, între noi, bizonii, urșii burtoși, vulpile prețioase, iepurii fricoși, ea e o nevăstuică cu blana neagră și lucioasă pe care n-o poți prinde și nici zdrobi în pumn.

Comoțiunea se stinge în momentul în care toată lumea pricepe că nevăstuica vrea doar o cafea și nu concurează pentru drojdiile și făinile din magazin cu care habar n-am ce facem atîta. Fata străzilor scoate țigara aprinsă din gură și o pune așa, arzînd, pe jos, la ușă. Intră să-și ia cafeaua. Toată coada se uită cu ochii căscați la țigara aia fumegîndă. „Băi, doar n‑o s-o bage în gură după aia!“, aud  gîndul colectiv al turmei noastre mascate și înmănușate. Iese în cîteva clipe cu cartonul de cafea în mînă, culege țigara, o înfige în colțul gurii și pleacă. În capul unic al cozii apare imaginea vie a coloniilor de coronaviruși portocalii care-i mișună pe față. Fata din spate, cu dopul de cola N95 pe gură, oftează zgomotos.

În magazin, ne evităm ca ciumații și ne umplem cu vîrf coșurile. În difuzoare, o voce suavă zice să cumpărăm responsabil, ceva de genul că orice exces de cumpărături îi dezechilibrează și pe ei, și pe noi. Ce mesaj frumos. Mă simt iar ca într-un film prost, o angoasă greu de definit îmi încleștează fălcile. Vocea suavă îi dă înainte, eu văd în fața ochilor măștile alea asiatice din Brazil, în capul meu se pornește o varză cu 1984, cu Ministerul Adevărului și cu toate rahaturile pe care le cităm cînd vrem să dăm bine.

Ajung la ai mei cu proviziile. N‑au mai ieșit din casă de două săptămîni, au înțeles asta, nu ies nici măcar în fereastra aia de timp permisă, „mai bine stați acasă, vă cumpărăm noi tot“, le spusesem. Sun, le zic să ia distanță, intru și le pun pungile doldora în bucătărie. „N-am găsit drojdie“, o anunț pe maică-mea, care pare că a intrat și ea în concursul ăsta mondial de copt. „Dar ți-am adus de la mine“ – completez. Urmează un moment semipatetic în care părinții mei nu ne pot îmbrățișa. Taică-miu parcă s-a micșorat și se dă mare că e verde, dar parcă are lacrimi în ochi. Sau eu am, naiba știe. „Ia punga aia de lîngă telefon, v‑am făcut ceva“, zice maică-mea de la doi metri regulamentari distanță.

Iau punga în care adie călduță o plăcintă cu brînză. Fără drojdie.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.