Albania în destinul unui paşoptist

Cred că am o bază morală – măsurată în ani, nu în bani sau hectare – ca să discut, altfel decît disperaţii din jurul meu, despre meciul de fotbal România - Albania, cel care încă ne mănîncă zilele. Fără să mă dau solemn şi cu atît mai puţin înţelept, pot scrie, în 2010, că fotbalul albanez mi-a marcat destinul de paşoptist. 

Era în 1948, prin iunie, avînd spre 18 ani, încă licean în a şaptea la „Matei Basarab“, cînd m-am dus pe Sărindar colţ cu Brezoianu, să dau concurs pentru un post de redactor la Sportul popular; am avut „la teză“ – ne adunaserăm vreo sută de concurenţi – să comentăm meciul din campionatul balcanic România - Albania 0-1, disputat în Giuleşti pe ziua de 2 mai. 

Vuise tîrgul – Albania marcase în prima repriză, după care toţi băieţii aceia se aşezaseră, practic şi direct în poartă, şi nu le-am mai putut face nimic; nu mai ştiu precis cine jucase atunci în naţionala noastră – cred că în poartă era Valentin Stănescu, zis „Sifilon“, parcă în atac îl aveam pe idolul meu Bazil Marian, poate şi pe Petchovski, celălalt idol – nu are importanţă în faţa scorului, cert este că nu intra nimic, fiindcă cei 11 albanezi ocupaseră regulamentar linia porţii şi careul mic din care nu ieşeau, deloc impresionaţi că aveam 3-4 clase peste ei; nu se mai văzuse aşa ceva, a fost un meci epocal care s-a lăsat cu o mare jale extinsă, de altfel, pe întreg anul fotbalistic: peste o lună o luam, la Budapesta, cu 0-9, şi Nelu Valeriu, crainicul meciului, îşi închidea microfonul la 0-7, ca în toamnă, tot ungurii, pe ANEF, să ne mai dea 5 cu o echipă în care-i vedeam pentru prima oară pe unul Puşkaş în atac şi pe un altul, Grozics, în poartă, scos pe targă, leşinat, după cîte bombe ale lui „Petchi“ şi Iordache scosese atunci, la începutul drumului său spre celebritate. (Totuşi, cu o zi înainte, pe „Venus“, unde e acum Opera Română, naţionala noastră de juniori îi bătuse măr, cu 5-0, pe omologii lor maghiari al căror antrenor, Guttmann Béla, alt viitor celebru, ne prorocea o mîndră perspectivă). 

În ce mă priveşte, după teza din Sărindar colţ cu Brezoianu, am intrat printre cei zece selecţionaţi pentru oralul programat în zilele următoare. Nu m-am prezentat. Am preferat – sfidînd astfel sfatul patern care mă vroia ucenic într-un atelier auto – să plec la Rîmnicu Sărat, la o expoziţie a gazetelor de perete şcolare, trimis de „Revista elevilor“ care îmi publicase o poezie antifranchistă intitulată „În Spania a întîrziat primăvara“, unde găsisem deja o rimă rară: „...nopţile andaluze / Cu surîsul ars pe buze“. 

De 62 de ani, mă balansez şi bălăbănesc întrebîndu-mă dacă am făcut bine sau rău dispreţuind, prin neprezentarea la oral, o meserie în care adevărul, mai mult sau mai puţin integral, stă scris pe tabela de scor, arbitrul e suveran pe teren, extrema dreaptă se putea numi Oaidă (zis şi Ulise, de la Progresul...), iar cea stîngă, dacă vreţi, Tătaru (de la Steaua) sau, mai cosmopolit, Gento (de la Real Madrid). 

În schimb, azi, cînd aud toată ziua bună ziua: „Cine mă-sa e Albania asta să ne egaleze în minutul 87?“, încă îmi apar în faţa ochilor cei 11 din ’48 care stăteau pe linia porţii ţinînd cu-ghearele-şi-cu-dinţii un 1-0. „Hai, nea Radule – parcă aud replica – mai lasă-ne cu amintirile din copilărie, aşa se juca acum o sută de ani... Ce facem cu Franţa, la Paris – asta-i problema!“ Ce-o să facem? Le dăm un gol în prima repriză şi dup-aia ne aşezăm eroic cu fundul în poartă, ca albanezii în Giuleşti.