Alba neagra cu rubricile contabile. Cum am devenit filozof

Sînt filolog. Filologii se ocupă de limbi, de cuvinte – din diverse părți ale lumii și momente ale istoriei, din înregistrări orale sau sculptate în piatră sau bronz, din Mersul trenurilor sau din Poezia de dragoste a lumii. Filozofii se ocupă de existență, de cunoaștere și adevăr, de om și societate și, mai recent cu tot mai multă aplecare, de ce e în mintea oamenilor cînd rostesc cuvinte.

Urmăresc de mai multă vreme disputa legată de transferul contribuțiilor de la angajator la angajat. Nu am pregătire economică sau financiară, așa că nu înțeleg nimic. Văd doar o serie de oameni sau de grupuri de oameni manifestîndu-și îngrijorarea. Mai văd și oficialități care se străduiesc să risipească aceste temeri. Mesajul lor este în permanență același: nu înțelegem de ce se ambalează unii sau alții, pentru că, în esență, măsura pe care o propunem nu schimbă nimic. Angajatorii cam tot la fel de mult vor plăti, angajații cam tot la fel de mult vor încasa.

Am auzit săptămîni de-a rîndul derulîndu-se placa asta soporifică, părînd că nimeni nu bagă de seamă că ea iscă o întrebare inevitabilă: dacă măsura nu schimbă nimic, atunci pentru ce e nevoie de ea? La ce folosește? Cui prodest? Cum putem avea încredere în niște guvernanți care fie nu știu, fie nu vor să ne explice la ce servesc acțiunile politice și economice întreprinse de ei?

Abia în ultimele zile, în urma masivelor proteste sindicale, întrebarea asta a început să se strecoare firav în dialog. Și am aflat, din gura premierului, dacă nu mă înșel, chiar și un răspuns – incert, provizoriu, dar măcar un răspuns: transferarea contribuțiilor de la angajatori la angajați e necesară pentru configurarea bugetului pe 2018, care ar trebui să fie validat în curînd. Mie, incult în materie de economie și finanțe, răspunsul mi-a dat fiori. Vasăzică acest „nu se schimbă nimic“ modifică totuși ceva, deloc neglijabil: dispar niște zeci de miliarde din bugetul pe anul viitor. Vasăzică, „nu se schimbă nimic, decît bugetul“. Interesantă completare.

Habar n-am cum se face un buget național. Bănuiesc, ca tot omul, că și acțiunea asta își are regulile ei. Iar din toată tevatura în jurul contribuțiilor, eu, în final, asta am înțeles: că jocul de-a alba neagra cu rubricile contabile ar conduce, în 2018, la topirea în neant a unei sume uriașe de bani și la descărcarea statului de orice obligație de a vira, fie către angajator, fie către angajat, sumele necesare, în instituțiile de stat, pentru plata contribuțiilor.

S-ar putea – chiar sper – să mă înșel în raționamentele mele, dar, pînă una-alta, mi se pare că avem iarăși de a face cu o deturnare a statului de drept, mascată prin artificii financiar-contabile. Filozofia ei, atît cît reușesc să o intuiesc, ar fi cam următoarea: „De unde banii, om trăi și-om vedea. Important este ca românii să înțeleagă că nu este vorba despre drepturile lor, ci despre mărinimia guvernanților“. S-ar putea să se invoce iarăși – deja sînt luări de poziție grăitoare în acest sens – anumite „deficiențe de comunicare“. În general, pentru guvernanți „comunicare“ pare să însemne „a spune ceva cînd nu mai ai nimic de spus“. Mă rog, nu ai nimic avuabil de declarat. S-ar putea, totodată, ca și la finalul acestei acțiuni să ne trezim cu niscaiva țapi ispășitori, fie pentru că au spus prea puțin, fie pentru că au spus prea mult în cutare sau cutare moment. Precedente sînt cu duiumul.

Din punctul meu de vedere, sîntem subiecții celui mai straniu – ca să mă exprim eufemistic – exercițiu de guvernare din 1990 încoace. Nu mai e vorba doar despre apetitul insațiabil de acaparare a pîrghiilor puterii, în vederea unei guvernanțe comode, cu care deja ne-am obișnuit. Politicienii noștri s-au rafinat, s-au „profesionalizat“. Ei vor să redefinească nu numai reguilile jocului politic – aspirație iarăși constantă în proaspăta noastră democrație, de aproape trei decenii –, ci și sensul cuvintelor din dicționarul limbii române, precum „a comunica“, „a da“, „a lua“, „a educa“ și multe altele asemenea. Și pentru asta, testează fibra filozofică a națiunii. E un fel de Republică a lui Platon, însă, precum ziceau odinioară marxiștii despre Hegel, întoarsă cu capul în jos: guvernanții bîlbîie precum poeții izbiți de inspirație, iar guvernații filozofează. Precum ziaristul Caracudi din Momentele lui Caragiale: „Oare ce gîndește suveranul?“ 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.