Al Treilea Război Mondial - Olimpiada la cibernetică - faza pe mapamond
În urmă cu vreo 12-13 ani, dădusem în patima jocurilor pe computer. Boală grea. Sute de ore petrecute în faţa ecranului, alături de civilizaţii crescute iscusit, cu multe ore de strategie, şi prăbuşite apoi în războaie crunte. Pe urmă au venit misiunile solitare, debarcări pe ţărmuri ostile, paraşutări în teritorii inamice, salvări de ostatici, misiuni pentru lunetişti cu răbdare supraumană, explorări de planete luxuriante, bătălii cosmice şi cîte şi mai cîte. Cumplit de multă vreme petrecută în cel mai tembel mod cu putinţă, printre scenariile jocurilor care se insinuează în viaţa reală, în vis, în felul în care vezi lumea. La un moment dat, descoperisem miracolul jocului în reţea. Mă lipisem de nişte prieteni, la fel de căzuţi în patima războiului total, şi găsiserăm împreună un loc fabulos în care să ne consumăm vieţile. O sală de jocuri pe calculator.
Locul ăsta se găsea în piaţa agroalimentară a unui cartier de la Cluj. Era un univers fascinant, imposibil de uitat vreodată, populat de o lume pestriţă, aflată într-o continuă mişcare, negociere, învîrteală – o lume care viermuia încoace şi-ncolo, hrănindu-se din iluzia micului comerţ. Încă mai erau la modă mersul la Stambul şi venitul cu marfă. Mulţi dintre cei din piaţă erau la fel de prinşi în patima pentru jocul cu comerţul, cum eram noi absorbiţi de bătăliile noastre purtate pe computer. Erau la fel de vrăjiţi de mirajul comerţului, cum eram noi de scenariile războaielor virtuale. Toată piaţa era un uluitor teritoriu al iluziei – golănime, poliţie indiferentă, grupuri zgomotoase de romi, lume sărmană, oameni care îşi pierduseră slujbele, pensionari, care foşti activişti, care foşti militari, profesori, muncitori – o lume care îşi închipuia că, deprinzînd şmecheria cu comerţul, va reuşi să iasă din sărăcie. Era un amestec de veselie nervoasă, deznădejde, fudulie prost jucată şi resemnare.
Sala de jocuri pe calculator era pe una dintre laturile pieţei, unde se construiseră nişte spaţii comerciale, nişte încropeli la repezeală, cu firme pictate de mînă, care mai de care mai colorate şi mai isterice. În inima Ardealului, la Cluj, într-o piaţă agroalimentară, pulsa, explodînd de vitalitate, toată – vorba lui Blaga (Lucian, nu Vasile) – revolta fondului nostru nelatin. Iertaţi-mă, vă rog, nu m-am putut abţine. Linia de prăvălii începea cu o mercerie la care, în afară de aţe, ace, fire de tricotat, găseai chiloţi şi pijamale aduse de la Stambul, „treninguri“ de fîş inscripţionate cu Opel şi BMW, baterii de toate felurile, CD-playere Futachi şi cuptoare cu microunde. După mercerie, găseai o casă de amanet, plină cu tot ce poate închipui mintea unui tip creativ, care îşi ţine imaginaţia în frîu cu Xanax şi bea vodcă din pură plăcere. Pe urmă, între o măcelărie care mirosea cumplit, indiferent de anotimp, şi o frizerie (care se chema, evident, „Figaro“), era sala de jocuri pe calculator. Îi zicea „Jeddy“.
Sala era aproape plină cu puştani, nu mai mari de clasa a VII-a, fiecare concentrat la treaba lui. Uşor jenaţi, eu şi prietenii mei, ditamai oamenii în toată firea, ne-am găsit cîte un loc şi am intrat în reţea să jucăm un Commando. Fără să clipească, puştanii care intrau în joc ne omorau din primele secunde de desfăşurare a scenariului. Mai ales pe mine. Doar cu cuţitul – ceea ce e o cumplită umilinţă – sau, pur şi simplu, cu un glonţ în frunte. Nu-mi dădeau şansa să fac nici doi paşi în scenariul jocului. Şi eu mă pretindeam bunicel. Erau excepţional de rapizi, cunoşteau scenariile pe de rost, n-aveai nici o şansă. Din cînd în cînd, se uitau pe furiş la mine cu un oarecare dispreţ. La un moment dat, m-am prins. Erau atît de duri cu mine şi îi tolerau pe ceilalţi trei prieteni ai mei din cauza pseudonimelor. Al meu era Grigore. Îi deranja cumplit pentru că era altfel decît toate celelalte. (La scurtă vreme, după ce ne-am împrietenit, unul dintre ei mi-a şi zis: „Cum să vii la sală cu prostia aia de nume? N-ai nici o şansă.“) Imediat m-am redenumit Captain Grig. Iar reacţia nu s-a lăsat aşteptată. M-au primit în joc şi mi-au dat şansa să găsesc o ascunzătoare, să particip şi eu la acţiune.
Am aflat, la scurtă vreme, că puştanii primeau ore gratis de la patronul sălii de jocuri, dacă atrăgeau clientelă sau îi ambiţionau pe clienţii ocazionali, ca noi, să stea mai mult şi să „lupte“ la computer. La început, făceam teorii sumbre, mi se părea groaznic că viaţa lor se consuma în jocuri dure, în locul ăla trist. Pe urmă, am descoperit normalitatea din dosul lumii de la sala de jocuri. Cînd rămîneau singuri, cînd îşi primeau orele gratis de la patron – pentru că îi ambiţionaseră pe clienţi să stea cu orele –, puştanii treceau la jocurile lor. La cele care le erau dragi cu adevărat. Toate erau jocuri cu poveşti, cu cavaleri, cu zîne, cu vrăji, era fascinant să-i vezi cum se schimbau la faţă şi cum deveneau alţii.
Mi-am amintit toate astea zilele trecute, cînd am văzut la BBC un reportaj despre obsesia războiului cibernetic. Fără să fie voie să arate vreo figură, echipa de jurnalişti britanici a primit acces într-o unitate de luptă cibernetică de la Seul. Elita armatei cibernetice a Coreei de Sud e alcătuită din... copii. Din fiinţe foarte tinere, care mută ideea de război într-o zonă complet nouă. Cei mai vîrstnici combatanţi sînt studenţii. Mulţi declarau, din dosul măştii blurate, că s-au înrolat voluntari pentru a-şi apăra ţara de atacurile Chinei şi ale Coreei de Nord. Nu mai e un scenariu de film. Există război cibernetic de foarte mari dimensiuni. Cu fronturi, cu armate, cu pierderi economice. Încetul cu încetul, aflăm de el. Mă tot întreb dacă, în permisie, cînd pleacă de la război, tinerii combatanţi mai cred în cavaleri, zîne, şi mai trag cîte un joc cu poveşti. Oare dă voie cruciada cibernetică a copiilor la aşa ceva?
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.