Ai o problemă. Cum procedezi?

Simplu. Dai un telefon. Dacă ai cui. Faci o vizită. Dacă ai la cine să te duci. Apelezi la rude sau la prieteni. Dacă și ei, la rîndul lor, au cui să-i dea un telefon sau să-i facă o vizită. Cu cît problema e mai presantă, cu atît cresc neliniștea și, apoi, frica. Iar dacă problema e una de sănătate, neliniștea și frica sînt etape care se ard cu mare repeziciune. În locul lor se instalează, atotputernică, panica.

Nu există un stat ideal, un sistem care să poată răspunde perfect și imediat la problemele și fricile oricărui cetățean. Există însă locuri unde oamenii fac eforturi, încercări, proiecte pe termen lung, politici publice care se străduiesc să răspundă cît mai eficient și mai uman la problemele fiecăruia. Premisa de bază este aceea că, din moment ce sistemul se sprijină pe taxele și impozitele cetățeanului, acesta trebuie să primească înapoi un răspuns cît mai concret, cu un maximum de calitate. În funcție de cultura oricărui spațiu în care se gestionează banul public, răspunsurile  sînt, uneori, foarte diferite ca idee, abordare, structură. Dar în țările pe care le numim „dezvoltate“, există o coordonată comună, un principiu universal care stă la baza tuturor viziunilor de structurare a sistemelor, indiferent cît de diferite sînt ele. Acest principiu este străduința continuă de a respecta ființa umană. În anumite locuri lucrurile ies mai bine, în altele mai puțin. Dar lumea încearcă. Iar încercarea asta e un lucru esențial.

Greșeli se fac peste tot cu nemiluita. Indiferent că vorbim despre Statele Unite, Canada, Germania, Anglia, Franța, Elveția, Australia, Japonia – evident, lista e mai lungă –, se pot găsi cele mai nefericite exemple care transformă toată înșiruirea asta într-o apă și-un pămînt. Cine vrea să găsească nod în papură poate avea un succes imediat: „Lasă, domnule, nu mă mai zăpăci, că nici pe la ăia nu curge lapte și miere. Se-ntîmplă și pe-acolo lucruri de ți se face păru’ măciucă…“ Așa e, dar e destul de greu să demonstrezi că în locurile astea există o discrepanță uriașă între nivelul declarativ al politicilor și rezultatele lor concrete. Iar asta se vede din nivelul și speranța de viață, din ratele de succes ale programelor și instituțiilor, din cifre care fac diferența între o țară și alta. Da, discuția se poate complica la nesfîrșit, se poate intra în cele mai încîlcite argumentații, dar un lucru e clar. Există locuri în care regula principală e că cetățeanul primește din partea sistemului un răspuns cît mai apropiat de contribuția pe care o aduce la comunitatea în care trăiește. Așa cum există o preocupare și pentru cei care nu pot contribui cît alții. La fel de bine cum există și încercarea de a-i determina pe cei care pot să contribuie, și nu doresc să o facă, să înțeleagă că lucrurile ar merge mai bine pentru toată lumea dacă ar participa și ei la acest proces. Da, arată ca o imagine idealizată, dar realitatea ei, greu de contrazis, izvorăște din evidența încercării continue de a face lucrurile mai bine, din nevoia de a păstra un spirit critic treaz, dintr-un anumit tip de exigență.

Fără să fim complet altfel decît toată lumea, și la noi există această încercare, la nivelul declarativ al politicilor publice. Deseori, încercarea asta există cu asupra de măsură și în felul în care unii dintre compatrioți își practică meseriile și își înțeleg calitatea de cetățean. Însă trăim într-o cultură în care, dacă avem cui să-i dăm un telefon, să ne rezolvăm situația, uităm de elanul pe care l-am avut adineauri, cînd spuneam că treaba trebuie să funcționeze pentru toată lumea. Existența noastră comunitară e o iluzie pe care o vedem din interiorul bulei în care trăim. Mulți dintre noi ne construim bula asta fără să fim conștienți de ceea ce facem. Și dacă avem, printre rudele și prietenii noștri, un medic, un funcționar, un profesor, un angajat la Primărie, un mecanic auto, un polițist, un contabil, un notar, un avocat – și lista asta poate să continue mult și bine –, lucrurile se văd un pic altfel. Nu ne mai interesează bunul mers al unei instituții, cîtă vreme avem pe cineva acolo, care ne ajută atunci cînd avem o problemă. Dacă putem să ne descurcăm cumva, energia pe care o proiectăm spre comunitate, ca să ne meargă un pic mai bine tuturor, devine egală cu cea a unei baterii consumate. Cînd vedem un om în vîrstă, venit de cine știe unde, rătăcit pe holurile unui spital, cel mai des gîndim așa: „Doamne, uite la ăsta, săracu’… Cine l-o băga în seamă, cum s-o descurca? Ferească Dumnezeu să nu știi pe nimeni!“

De multe ori, chiar felul în care ne structurăm anturajul, cercurile de prieteni și cunoscuți, capătă chipul acesta al panopliei în care trebuie să ai de toate, ca să ai la cine apela, la o adică. Cel mai des e un mecanism inconștient, dar vine din educația procesului de „adaptare la natură“ pe care l‑am traversat aici. Da, oricine poate spune că e un mecanism profund uman, un sertar al ființei, oriunde va fi fiind ea. Sigur că așa e. La fel de bine cum se poate spune că civilizația vine odată cu prosperitatea unei societăți. Iar aici, la noi, primim înapoi atît cît contribuim. Adică puțin. Așa e. Dar dacă puținul ăsta ar fi administrat de ființe mai oneste, lucrurile ar sta altfel. Știu, mi se va răspunde cu un zîmbet ironic: „Ei bine, dragă, asta nu se poate pe-aici“. Abia acum începe discuția care ține pînă mîine.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.