Ah, nu, tovarăşe profesor!

16 octombrie 2014   TÎLC SHOW

„Nu vă supăraţi, v-a căzut o carte!“

Ce-aţi zice să auziţi replica asta pe peron la metrou, pe bulevard, în autobuz?

În noiembrie, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, anunţă conferinţa internaţională „Cartea ca obiect“. Este o temă recurentă, dovadă a interesului pe care îl trezeşte. Îmi amintesc, de pildă, de o expoziţie de grup cu variaţiuni spectaculoase pe aceeaşi temă – „Cartea“, găzduită de Muzeul Colecţiilor din Bucureşti în 1991.

Dincolo însă de reveriile şi de fanteziile plăsmuitoare ale artiştilor, prozaica realitate ne trage de mînecă: cartea nu doar „seamănă cu...“ sau „poate fi văzută/gîndită/întrebuinţată ca...“ Ea chiar este un obiect, la fel ca pixul, maşina de spălat, rîul şi toate celelalte.

În glorioasele vremuri ale stagiaturii din anii ’80, un prieten ne istorisea cum reuşea să facă ordine în clasă. „Dorel a fost obraznic şi ar trebui pedepsit. Nu credeţi, copii?“ – le spunea plimbîndu-şi ochii prin sală şi fixîndu-i în cele din urmă asupra vitrinei în care trona, la loc de cinste, voluminosul Omagiu închinat preşedintelui ţării, legat în coperţi masive, cartonate. „Ah, nu, tovarăşe profesor!“ strigau elevii şi se aşternea tăcerea.

Cartea e un obiect cu – aş zice, în termeni noiceeni – propriul său regim de fiinţare. Şi, fiindcă am adus vorba despre Noica, mă opresc un pic asupra unei frumoase speculaţii, prin care filozoful încerca să distingă „valorile“, pe de o parte, de „bunuri“, de cealaltă parte. „Un bun se distribuie împărţindu-se, pe cînd valoarea se distribuie fără să se împartă“ – spunea el, construind un aparent paradox care a făcut vogă. Formula convine de minune tipului de obiect aparte care este cartea. Dacă îmi cumpăr un televizor, ceilalţi vor avea cu un televizor mai puţin. Dacă am în bibliotecă un volum de Platon, asta nu înseamnă că am smuls o cîtime din filozoful elen.

Şi totuşi, fără să „se împartă“, cartea divide. Ea nu are doar file şi litere. Mai are şi coperţi. „De aici... pînă aici.“ Substanţă a spiritului împachetată. Platon, Opere: vol. I, vol. II, vol. III... Cartea înseamnă, întîi de toate, decizia materială şi culturală de a pune graniţe. De a construi o ordine, o „hartă“ a culturii.

Între coperţi se aşezau şi mai vechile copii manuscrise. Şi ce coperţi! Atît de meşteşugite – şi de costisitoare –, încît erau frecvent folosite pentru a pune laolaltă, la păstrare, scrieri dintre cele mai variate, după gustul şi voinţa proprietarului: celebrele miscelanee. Tiparul a adus cu sine posibilitatea de a da coperţilor un alt sens şi o altă utilitate decît cele atribuite, de regulă, borcanelor pentru murături. A putut pune în acord realitatea imaterială a unui text cu materialitatea unui obiect. O carte = un text. Indiferent cît de compozit – antologii, dicţionare etc. – sau de segmentat, în volume succesive, există totdeauna o raţiune, deopotrivă practică şi ideatică, pentru ca o carte să fie ceea ce este.

Această ciudată articulare face ca faţă de cărţi să avem un comportament la rîndul său atipic. Ele nu se consumă, ca puiul, berea sau îngheţata, nu se reciclează, ca hainele pe care le dăm la spălat, şi nici nu se aruncă, precum televizorul care s-a uzat, fizic sau moral. Cartea, prin definiţie – oare cine o fi inventat această definiţie? – se păstrează.

Din punctul ăsta de vedere, cartea seamănă cu suvenirurile pe care le adunăm de-a lungul vieţii: cu bibelourile de la mare pe care le punem în vitrină, cu abţibildurile magnetice pe care le prindem pe uşa frigiderului. Colecţionăm amintirile unor lecturi.

Mai ciudat e că unii dintre noi colecţionează, ca să zic aşa, „amintiri din viitor“. Cărţi pe care le-am primit sau ni le-am făcut cadou, cu vreun gînd anume, care s-a topit în pînza vremii, cărţi pe care le-am cumpărat din dorinţa de a le citi, dar n-am ajuns – încă? – niciodată s-o facem, cărţi pe care le-am dorit pentru că negreşit ne vor trebui cîndva.

Asta e. Ai o carte, te descoperi în curînd arhitect. Îţi trebuie un loc în care să o pui, îţi trebuie o a doua carte, de care să o sprijini. Cînd eram copil, ne doream, eu şi gaşca mea de prieteni, să ne facem o cazemată. Şi pentru asta şterpeleam din şantierele de prin cartier cîte o cărămidă, cîte două. Ca adult, nu mai şterpelesc, nu-mi mai fac cazemată, nici nu îmi mai doresc măcar. Robotesc, în schimb, la o bibliotecă.

Pe care n-am făcut-o eu. Aşa a fost să fie, să cresc într-o casă plină cu cărţi. Să văd de nu ştiu cîte ori privirile năuce ale vreunui meşter chemat de tatăl meu să repare vreo drăcovenie din casă şi să aud inevitabila replică: „Şi le-aţi citit pe toate?“

Prin anii ’90, după ce-a trecut perioada tipăriturilor din care ningeau literele la a doua lectură, cînd cărţile deveniseră deja mai chipeşe, auzeam de comenzi pe la edituri de cîţiva metri lineari de carte. De preferinţă, la aceleaşi dimensiuni. Alţii, mai isteţi, redescopereau versiunea bibliotecilor de coperţi – intuind, pesemne, rolul civilizator al acestora. Am cunoscut o tînără care se descurca de minune cu vînzarea de Encyclopaedia Britannica. Reţeta nu era prea complicată. O listă cu noii îmbogăţiţi şi un dram de retorică: sursele garantate de informaţie, cheie a succesului... înnobilează încăperea... se asortează cu îmbrăcămintea de piele a fotoliului...

Sînt ranchiunos, ştiu. Mi-aş dori şi eu o Encyclopaedia Britannica. Dar unde s-o mai pun?

Cînd chiar încep să te dea afară cărţile din casă, începi şi tu să-ţi descoperi nebănuite resurse de ridicol. Iei fiecare op în mînă, îl ştergi întîi cu grijă de praf, iar apoi, privindu-l lung, precum ţeasta lui Yorick, hamletizezi: Să-l dau? Să-l ţin? Iar noaptea te mai trezeşti cînd şi cînd să mai dai o raită, să mai muţi vreun tom dintr-un teanc în celălalt. Te plimbi printre hotare, debusolat, între ieri şi mîine, avînd în faţă, vorba poetului, „de-a pururi ziua cea de azi“.

Of, cărţile... Şi cît praf adună! Spirit şi praf.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe