Agri-cultură
- Dar tu ai aprobare să vinzi acolo, în piaţă? - mă scoală din somn bătrînul meu tată, alarmat. - !? - Păi, mi-a spus P. că ai făcut un tîrg de produse tradiţionale în Piaţa Amzei şi vindeţi... nu ştiu ce vindeţi. Daâ eşti sigur că aveţi voie să vindeţi? După ceva timp, tatăl meu răsuflă uşurat că fiâsu nu s-a apucat să vîndă (şi fără aprobare!) cîrnaţi în piaţă. Nu, Muzeul Ţăranului Român nu s-a apucat de comerţ. Au mai gîndit-o şi alţii, dar nu mi-au spus-o chiar aşa, dintr-o bucată, cu grijă părintească. Problema rămînea însă, plutea în aer. Adică ce a căutat neamţuâ în Bulgaria şi muzeul în piaţă? Pentru multă lume bună, această asociere a unei instituţii culturale respectabile, precum Muzeul Ţăranului Român, cu instituţii neculturale, precum ONG-uri sau companii de comunicare, organisme europene sau guvernamentale, mici şi mari producători de alimente, toate într-un "grup de iniţiativă" care să se ocupe de promovarea "produselor ţăranului român" - adică proiectul care tocmai a fost lansat săptămîna trecută la MŢR - ei bine, toată această aventură avea iz de populism. Era un fel de proiect contra naturii. Pentru mulţi oameni politici, ea mirosea a oportunism - ceea ce înseamnă şi o oportunitate pe care era bine să nu o rateze. Pentru mulţi "profesionişti", întregul proiect semăna a amatorism - ce ştiu ăştia cum se fac afacerile în acest domeniu? (şi, off the record, nouă ce ne iese din treaba asta?). Pentru majoritatea micilor producători era o ocazie care nu trebuia scăpată, căci nu ştii dacă se mai repetă. Problema s-ar putea să fie însă mai profundă şi mai complexă decît aceste viclenii politicianiste şi ţîfne elitiste - chiar dacă riscul unor recuperări populist-oportuniste ale unui astfel de proiect popular există, fără îndoială. La o privire mai atentă, o astfel de iniţiativă se întemeiază într-o istorie, mai veche şi mai recentă. Cea recentă începe, într-un fel, pe 1 ianuarie 1990, cînd era deja evident că agricultura românească - dimpreună cu întreaga societate - îşi va schimba bazele juridice şi economice. Reformele care au urmat s-au înscris însă, în mare măsură, în categoriile conjugate ale populismului şi oportunismului. Indiferent de guvernare, mesajul a rămas, în mare, acelaşi: noi v-am dat (şi ne-am luat!) pămînt, mai departe fiecare se descurcă cum ştie. Şi aşa a fost. Nici o guvernare nu a oferit, de fapt, un model agricol, în sensul deplin al cuvîntului, delegînd astfel căutarea soluţiilor la nivel local şi (mai mult sau mai puţin) individual. Au rezultat baroni locali şi pungi de sărăcie, pe fondul general al unei diversităţi haotice a lumii rurale. Aşa ne-a prins al doilea moment esenţial al acestei scurte istorii: 1 ianuarie 2007. De-colectivizarea şi toate politicile agrare aferente nu pregătiseră terenul pentru trecerea la o economie de piaţă, ci generaseră o nouă formă de economie casnică, astfel încît integrarea europeană a fost mai degrabă un şoc pentru lumea rurală, decît o binecuvîntare. Ea a început cu "criza brînzei" şi alte semnale de alarmă şi manifestări alarmiste. Lipsa unui "model de piaţă" a devenit, la scurt timp, evidentă şi devine alarmantă pe măsură ce trece timpul. Desigur, ţăranii (unii dintre ei) se vor descurca şi de data aceasta - unii au început deja. Dar fiecare pe cont propriu şi cum îl duce capul. Doar că Piaţa este mult mai neiertătoare decît paternalismul comunist, fie el şi vitreg, şi această "descurcăreală" riscă să aibă picioarele scurte! Ţăranii riscă să dispară astfel nu numai rapid, dar şi dramatic, dimpreună cu "tradiţiile" lor şi cu resursele noastre, ale tuturor. De-a lungul tuturor acestor ani, mi-a venit astfel, de multe ori, să le strig guvernanţilor noştri, într-un elan post-hippiot: faceţi tîrguri, nu mineriade! Am fi stat mult mai bine astăzi... Dar nici acum nu este prea tîrziu; este doar mult mai greu. Dar ce legătură au toate acestea cu cultura, în general, şi cu "muzeul", în particular? Un model agricol de piaţă este totdeauna şi un model cultural, căci presupune formarea - eventual schimbarea - unui mod de viaţă şi de gîndire, seturi (noi) de valori, atitudini şi practici, atît ale producătorilor, cît şi ale consumatorilor. Adică ale unei întregi societăţi. Toate acestea pot apărea spontan şi creşte haotic sau pot fi agri-cultivate. A doua variantă mi se pare preferabilă. Mi se pare nu numai util, dar şi necesar ca aceia care ştiu să ofere modele - eventual alternative - celor care doar vor sau îşi doresc să formuleze soluţii realiste pentru uzul celor care doar visează la ele. Şi cred că o instituţie culturală dedicată "ţăranului român" îşi are locul ei într-o astfel de întreprindere, putînd să ajute mai mult la identificarea, păstrarea şi valorificarea acestor tradiţii vitale ale ţăranilor din România, decît veşnica pendulare maniaco-depresivă între "nimeni nu are ce avem noi" şi "străinii ne distrug specificul naţional". Şi mai este ceva: îmi păstrez convingerea că drumul spre bunul gust trece prin gustul bun şi degustare, că respectul simţurilor prevesteşte cultura bunului simţ. Or, după mai vechea alimentaţie raţională şi mai recentul fast-food, societăţii româneşti pare să-i lipsească ceva din toate acestea...