Agassi

Am citit o carte care mi-a plăcut şi m-a captivat aşa de tare, încît nu mă pot abţine să nu vă împărtăşesc cîte ceva din ea. E vorba de Open. An Autobiography (publicată în 2009 în Statele Unite şi tradusă anul acesta în româneşte de editura Publica) – viaţa tenismanului Andre Agassi povestită de el însuşi (şi pusă în paginile unei cărţi cu ajutorul jurnalistului J.R. Moehringer – deţinător al unui premiu Pulizer).

Povestea începe cu o descriere fabuloasă legată de ultimul meci pe care Agassi l-a cîştigat în cariera sa, la US Open în 2006, cu cipriotul Baghdatis, un jucător despre care, înaintea meciului, Agassi are revelaţia că ar fi un fel de variantă întinerită (cu 15 ani) a lui însuşi. În ziua meciului, Agassi se trezeşte înţepenit: „Mă simt de parcă cineva s-ar fi strecurat  în mijlocul nopţii şi mi-ar fi ataşat la coloană unul din acele dispozitive antifurt pentru volan“. Îşi pune problema cum ar putea un om pe jumătate paralizat să joace la US Open. Pînă seara, la ora meciului, trecînd prin diverse proceduri, printre care şi o înfiorătoare injecţie cu cortizon în  spinare, omul aproape paralizat, Agassi, e pregătit de joc. Cu varianta lui mai tînără – Baghdatis. Lupta dintre ei este atît de crîncenă încît, după ce ies din arenă, sînt amîndoi întinşi, mai mult morţi decît vii, pe două mese paralele din vestiar. După ce li se acordă ajutor medical, sînt lăsaţi singuri. Zac inerţi, fiecare pe masa lui, în vreme ce pe ecranul unui televizor din încăpere se derulează cele mai importante secvenţe ale meciului abia încheiat. Baghdatis, de pe masa lui, îi întinde mîna lui Agassi. Şi se ţin de mînă, uitîndu-se la propria lor partidă însoţită de formule entuziasmate ale comentatorilor. 

Andre Agassi îşi povesteşte apoi copilăria marcată de un tată dominator, obsedat de ideea de a-şi vedea fiul pe primul loc în ierarhia tenisului mondial. O obsesie pe care o are încă înainte de naşterea lui Andre. Portretul tatălui e de-o pregnanţă rar întîlnită. Un om dur, care se lua la bătaie cu alţi şoferi, în plin trafic (şi ca fost boxeur ce era, îi cam lăsa laţi) sau îi ameninţa cu pistolul scos din torpedou, sub nasul şi privirea de copil a  lui Andre. Un tată care-şi iubea fiul în felul său aspru şi care i-a construit în curtea casei, cu foşti puşcăriaşi, un teren de tenis pe care Agassi îl percepe drept închisoarea copilăriei lui. 

Dacă figura tatălui ocupă pagini întregi, descrierea bunicii, singura persoană care-l domină pe tată, e succintă şi de neuitat: „E o bătrînă răutăcioasă din Teheran, cu un neg de mărimea unei nuci pe nas. Uneori nu auzi nimic din ce zice pentru că nu poţi să-ţi iei ochii de pe neg. Dar nu contează, cu siguranţă spune aceleaşi lucruri pe care le-a spus şi ieri, şi alaltăieri, şi probabil i le spune şi tatălui meu. Acesta pare a fi motivul pentru care bunica a fost adusă pe pămînt, ca să-l hărţuiască pe tatăl meu“.

Chinul constant al antrenamentelor începute de la doi ani a iscat în adolescenţă o adevărată rebeliune, Agassi abandonînd şcoala şi luîndu-şi acea alură neconvenţională de la începuturile carierei sale sportive, cea care l-a şi consacrat în mintea spectatorilor şi a telespectatorilor din toată lumea. Deşi a fost printre cei mai mari campioni de tenis ai tuturor timpurilor, el face o mărturisire uimitoare: toată viaţa a urît tenisul. Cariera spotrivă i-a fost marcată şi de permanenta rivalitate cu Pete Sampras, cel pe care-l recunoaşte ca fiind mai mereu înaintea lui, mai constant şi mai concentrat. În schimb, pe el însuşi, Agassi se descrie – cu o neobişnuită putere de introspecţie – ca fiind într-o permanentă luptă cu neliniştile şi întrebările sale interioare. 

Asemeni retururilor formidabile pe care le dădea pe terenul de tenis, formulările scriitoriceşti sînt aspre şi fără ocolişuri, venind unele după altele în serii care te ţin cu sufletul la gură. Cu toate astea, relaţia specială cu Barbra Streisand, căsnicia eşuată cu Brooke Shields sau împlinirea pe care şi-a găsit-o în cele din urmă alături de Steffi Graf sînt povestite cu multă delicateţe. Steffi Graf, considerată cea mai mare campioană a tuturor timpurilor, a avut parte de un tratament similar din partea tatălui ei, care i-a pus racheta de tenis în mînă încă din scutece. Cînd tatăl lui Andre şi tatăl lui Steffi s-au întîlnit pentru prima dată, nu le-a luat mai mult de cîteva minute pînă să intre în conflict şi să ajungă să ridice pumnii. Un alt episod descris cu savoare.   

Cum ziceam, o carte plină de forţă, captivantă şi surprinzătoare, pe care nu degeaba Time o consideră a fi „probabil, cea mai bună autobiografie a unui sportiv din toate timpurile“.