Afecţiunea

Madam Florea de la 3 îşi scoate cîinele de companie la plimbare de cîteva ori pe zi. De fapt, şi stăpîna, şi căţelul stau mai mult pe-afară decît prin casă. Măcar la una dintre ieşirile zilnice, bătrînica are cu ea şi ceva resturi de mîncare pentru „fraţii“ vagabonzi ai răsfăţatului ei Bubico. Dacă te nimereşti prin apropierea lor cînd vine păpica, ai mare noroc dacă doar te latră, fără să încerce să te şi muşte. Vizavi de madam Florea stă o altă cucoană care iese la plimbare cu cîte patru-cinci cîini odată. Nu e limpede cîţi o avea prin casă. Corciturile o împresoară cu lesele lor lungi, în timp ce ea le vorbeşte în permanenţă, certîndu-i ca pe nişte copii. Cînd se intersectează cu cei liberi, iese o hărmălaie de nedescris. Vagabonzii se bucură să-i vadă pe semenii lor adoptaţi şi latră, dînd din coadă. Pentru trecători e, iarăşi, un moment dificil. Cîinii se simt bine între ei şi îşi dezvelesc colţii spre oricine face parte din altă specie (evident, cu excepţia binefăcătoarei lor). Liniştita stradă dintre blocuri devine scena unui adevărat spectacol. 

Dincolo de spectacol, însă, acum vreo trei ani, cîinii ăştia vagabonzi au încolţit un băiat de 10 ani care se juca în parcul cu leagăne din spatele blocului. Dacă ar fi fost mai mic, poate că ar fi păţit-o, la fel ca nefericitul băieţel din Parcul Tei. Aşa, s-a apărat cum a putut şi a scăpat doar cu un picior sfîrtecat. Era un copil crescut de un bunic, cu mama plecată la muncă în Italia şi cu un tată despre care nu se mai ştie nimic. A fost dus la spital de părinţii altor copii din parc. De fapt, a fost plimbat de la un spital la altul, pînă cînd s-a găsit un medic care să-l opereze. O vreme, copilul n-a putut să meargă.  

În urma incidentului, părinţii au început să dea telefoane. Cei de la Primăria de sector le-au răspuns că n-au atribuţii, iar cei de la Primăria Capitalei au explicat ambiguu ceva despre legislaţia proastă. Părinţii au făcut o listă de semnături. În cele din urmă, toată treaba a rămas moartă. Haita de cîini se înmulţeşte nestingherită. Asemenea cazuri sînt nenumărate în Bucureşti şi nu numai. Există oraşe în care raportul dintre oameni şi cîinii fără stăpîn e chiar mai mic. Din datele apărute în presă, Bucureştiul ar avea 1 cîine vagabond la aproximativ 30 de locuitori, în vreme ce Slobozia are 1 maidanez la 9 locuitori, iar la Giurgiu există 1 cîine la 12 locuitori. Vechea vorbă „auzi cum latră cîinii în Giurgiu“, de unde o veni ea, are o acoperire în realitatea de astăzi.  

Se spune că problema cîinilor fără stăpîn ar fi apărut pe vremea demolărilor masive din anii ’80, ordonate de Ceauşescu, cînd cîinii din curţile caselor demolate au rămas liberi. Poate că în acea perioadă problema s-a intensificat, dar, potrivit informaţiilor date la iveală de mai multe ori în această revistă, fenomenul cîinilor vagabonzi din Bucureşti era îngrijorător încă din secolul al XIX-lea, chiar şi la 1808. Şi totdeauna au existat indivizi care s-au opus hingherilor. Cred însă că, în ce priveşte atitudinea oamenilor, lucrurile stau, în prezent, puţin diferit.  

Am observat cum, de-a lungul timpului, la o categorie anume de indivizi apar un fel de mode. Aşa cum, într-o vreme, mulţi se credeau Napoleon, într-o altă vreme, unii se plîngeau că sînt gazaţi, iar apoi au apărut cei care se credeau urmăriţi de Securitate, astăzi predomină afecţiunea faţă de cîinii vagabonzi. Aşa se explică fenomene de tipul celui în care Asociaţia „Cuţu-Cuţu“ a declarat, acum cîtva timp: „Cîinii nu sînt evrei ca să fie duşi la Aushwitz“ (sic!). Un amic naturalist îmi atrăgea atenţia că pomenita afecţiune face să dispară pînă şi fireasca solidaritate intraspecie.

În jurul afecţiunii s-au acumulat interese şi chiar sprijin politic. Deja, se zice că 29 de parlamentari au contestat la Curtea Constituţională recenta lege adoptată pentru eutanasierea maidanezilor (şi asta după ce doar 23 votaseră contra în Parlament). Probabil că şi dacă legea s-ar valida, în cele din urmă, vom asista la un soi de rezistenţă. Adică, unele apartamente se vor umple cu zeci de cîini, pădurile şi cîmpiile din jurul marilor oraşe vor fi invadate de „refugiaţi“, hingherii se vor lovi de problema inviolabilităţii terenurilor private ş.a.m.d. Chiar iubitorii maidanezilor susţin că nu bietele animale sînt de vină pentru toată aberaţia asta, ci oamenii. Păi, chiar oamenii sînt de vină… şi atunci, se pare că nu de hingheri avem nevoie, în primul rînd, ci de psihiatri.