Afară. Înăuntru. Afară

25 martie 2020   TÎLC SHOW

Mă gîndesc că poate îmi plac săpăturile arheologice pentru că sînt o metodă de a fi afară și înăuntru în același timp. Mi-e ușor să‑mi închipui vocea lui David Attenborough comentînd mișcările unui grup de arheologi – filmul e derulat la viteza x4 – care la răsăritul soarelui ies din vizuini și se îndreaptă repejor către o spinare de deal. Acolo, ciudatele animale caută, folosindu-și simțul foarte fin al mirosului – ce altceva decît locul pentru o altă vizuină, pe care, cu o grabă turbată alternînd cu momente de torpoare imposibil de explicat, o sapă pînă la o adîncime de opt metri. Odată terminată această a doua vizuină, ei o acoperă cu pămînt și o părăsesc, foarte mulțumiți de ceea ce au realizat. Sir David Attenborough pare, pentru prima oară, depășit.

Nu am înțeles niciodată prea bine cum de pereții secțiunilor arheologice nu se prăbușesc mai des (e genul de problemă pusă în arhitectură de Mario Salvadori, cu Why buildings stand up). Din cînd în cînd se întîmplă – un profil se surpă și arheologul e sub o tonă de pămînt, care nu ocupă deloc așa mult loc pe cît pare. Din cauza asta, teoretic, orice secțiune adîncă e consolidată în fel și chip, trebuie purtate căști de protecție etc. În realitate, printr-o conjurație universală împotriva legilor fizicii, am văzut la Troia pietre stînd precar în profil, la zece metri deasupra noastră, ani de-a rîndul. Alteori, cînd te întorci vara pe șantier, dacă au fost lăsate secțiuni deschise și neprotejate, în care a plouat și a nins, le găsești știrbe, cu substanța lor altădată cronologic organizată pe verticală acum adunată la baza peretelui, în movile buruienite. Lucrul poate fi prevenit dacă deasupra întregului sit se ridică un acoperiș permanent, lucru grozav din punct de vedere științific, dar posibil numai în cazul cîtorva situri de o importanță excepțională. Și totuși, atunci cînd am lucrat confortabil sub acoperișul de la Çatalhöyük, ceva nu era în regulă. Afară parcă trebuia să fie înăuntru după propriile lui reguli, nu cu butaforie.

Arheologia nu este, oricum, un extaz al adîncimilor. Din păcate – dacă ruinele ar fi întotdeauna îngropate adînc, ar fi mai protejate de cei care folosesc ilegal detectoarele de metale. Dar în multe situri antice, din Dobrogea în Mauretania, imediat sub rădăcinile ierbii apare deja amestecul de țigle și pietre care reprezintă înțelepciunea cea de pe urmă a caselor romane. Peste liniile de la Nazca, în deșertul peruan, aproape că nu s-a depus praf în o mie cinci sute de ani. Creștetele cîtorva monoliți de la Göbekli Tepe, primul templu al neoliticului, erau încă vizibile, zece mii de ani de la ridicarea lor, cînd o expediție americană în Anatolia a declarat locul ca nevrednic – cîteva lespezi de morminte bizantine, chipurile. Pe scurt, lucrurile interesante nu se află neapărat la zeci și zeci de metri adîncime. Schliemann a crezut că Troia războiului din Iliada trebuie să fi fost nivelul cel mai de jos al sitului, pînă la care a săpat frenetic, înșelîndu-se cu aproximativ o mie de ani, căci troienii avuseseră lipsa de gust să-și locuiască orașul mult, mult înainte ca el să devină interesant pentru ahei.

Casa de afară, ziceam, nu e întotdeauna adîncă, dar nu contează. Simpla trasare a limitelor unei secțiuni, de 2x2 m sau 10x10 m, te izolează de restul lumii și te pune față în față cu centrul pămîntului. Cei care continuă să treacă pe lîngă pătratul magic, fie el și adînc numai de o palmă deocamdată, nu înțeleg că se află într-o realitate holografică, datînd penibil de azi, realitate pe care tu, aflat dincolo de sfoara roșie, ai părăsit-o pentru fîntînile, vetrele și animalele de acum două mii de ani.

Cam asta e situația cu săpăturile sistematice. Trebuie zis însă că uneori, mai ales în arheologia preventivă sau de salvare, lucrurile stau exact pe dos. Mulți arheologi ajung să facă săpături înăuntru, fie că sînt în canalizarea din York sau sub Vatican. Acolo unde peste ruinele antice s-au suprapus clădiri moderne, cîte o stricăciune ce trebuie reparată, cîte o pivniță care capătă deodată ambiții urbane permit un neașteptat acces la ceva altminteri indisponibil pentru știință. Iar atunci chiar ești înăuntru, într-un spațiu cum nu se poate mai închis – pe care însă arheologia îl face un afară extins. Cînd lucram în Ierusalim, în bolțile de lîngă Zidul de Apus, nu puteam să nu am impresia netă că mă aflu într-o închisoare medievală de piatră masivă. Sub camera în care eram eu, care ținea de fapt de viaductul roman de epocă hadrianică probabil, se afla un spațiu din vremea lui Irod, iar deasupra, prin spărturi în bolta în plin cintru, vedeam săli bizantine (și becurile arheologilor care lucrau în ele). Deasupra știam că sînt altele fatimide, ayubide și așa mai departe. O senzație de neînchipuit, a unui înăuntru multiplu, compozit, care te asimila. Te concentrai atunci la straturile de sediment care umpluseră jumătate din sală, din care apăreau tot felul de lucruri, de la monede la cuptoare. Și atunci spațiul înceta să mai fie claustrofob, tocmai pentru că era, de fapt, plin de timp.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Mai multe