Afaceri imobiliare
Doi oameni, soț și soție, povesteau că au visat multă vreme să aibă o casă de vacanță pe undeva, nu foarte departe de București, eventual pe Valea Prahovei. Nu aveau bani, dar sperau că vor putea face niște împrumuturi pe la rude, un credit sau vreo inginerie financiară, ceva care să-i ajute să-și poată „transforma visul în realitate“, așa cum se spune prin reclame și prin cărțile motivaționale.
Au apelat la o firmă imobiliară. Un agent amabil s-a oferit să le arate mai multe case de vînzare, noi și vechi. Prima oară cînd s-au întîlnit, într-o sîmbătă, omul i-a întrebat cam cîți bani au la dispoziție. Soțul a băgat capul între umeri, soția a zis imediat că nu prea mulți, maximum 50.000, și aceia cu ajutor. Auzind una ca asta, soțul s-a mirat teribil în sinea lui. De unde așa o sumă? El știa că, de fapt, n-au nici un sfanț. La rîndul lui însă, agentul a luat-o ca pe o ofertă de pornire, așa, pentru negociere, mult mai mică decît disponibilul real. Și s-a oferit să le arate mai întîi ceva scump și frumos, să le ia ochii, cum s-ar spune. I-a dus pe Valea Doftanei, dincolo de barajul de la Paltinu, la „casa francezului“… mare, comodă, cu un living enorm, cu geamuri pe ambele laturi, unele spre stradă, altele spre grădina din spate (care se termina chiar în rîpa prin care, susurînd, curgea o Doftană în stadiu de pîrîiaș), cu scară interioară de lemn, cu trepte late, pe care se așeza bine piciorul. La etaj erau dormitoarele. Grădina avea și un chioșc de lemn. Proprietatea se vindea cu tot cu mobilă, ba chiar și cu hainele din dulapuri, după cum zicea agentul. Numai gata să te instalezi. Le-a plăcut enorm. Imediat s-au imaginat locuind acolo. Costa însă cu mult peste o sută de mii de euro și prețul fusese deja redus de la peste două sute de mii. Nu și-o puteau permite cu nici un chip. Au părăsit-o visînd.
Agentul le-a arătat alte case, unele în construcție, altele terminate, unele „cu potențial“, altele mai anoste. Oricare însă, în felul ei, merita atenție și cei doi s-au închipuit locuind în fiecare. Una avea o verandă minunată pe care erau instalate fotolii și mese, alta avea o formă cochetă, una era lîngă pădure, alta pe malul unui lac, una avea o mansardă romantică, alta un beci care te îmbia la gospodăreală. Au visat frumos în preajma fiecăreia. La urmă, agentul i-a dus la casa meșterului Stan, pe care, spunea, acesta o construise încet, cu răbdare și multă socoteală, „ca pentru el însuși“. O făcuse, cică, pentru sine și pentru copiii lui, dar între timp nurorile se certaseră între ele și nu mai voiau să locuiască împreună, soția nu mai vedea nici ea rostul părăsirii casei bătrînești, așa că omul rămăsese cu ditamai construcția neterminată pe cap și se gîndise (zicea agentul care-l cunoștea bine) s-o vîndă. Meșterul Stan le-a arătat plin de mîndrie stîlpii de beton mai mulți și mai groși decît era nevoie, despre care zicea că asigură o siguranță excepțională în caz de cutremur. Lemnul de acoperiș fusese uscat, supraveghease chiar el procesul. Clienții noștri vedeau ei însă prea bine că geamurile erau mici pentru o casă de vacanță, parcă de buncăr, că bucătăria era nefiresc de îngustă, că dormitoarele și holurile erau prost împărțite. Meșterul nu avusese un proiect, lucrase după capul lui. Ei însă, de politețe, s-au făcut că apreciază lucrarea, mai ales că agentul fusese atît de amabil și le pusese la dispoziție întreaga lui zi de week-end, iar ei nu se hotărau la nimic (și știau bine că nici n-aveau cum se hotărî). Ajunși acasă, el și-a întreabat soția dacă așa, fără bani, nu cumva umblă după cai verzi pe pereți. Ea i-a răspuns liniștită: „E obligația lor să ne prezinte marfa! Pentru asta sînt agențiile imobiliare“.
Nu s-au oprit aici. Cum agentul îi luase drept clienți interesați, i-a sunat pentru a stabili un nou tur, într-o altă sîmbătă. Și iar i-a dus să vadă mai întîi proprietăți scumpe, după care, următoarele, mai ieftine (la care ar mai fi putut spera), li se păreau total necorespunzătoare. Au fost prin sate, pe dealuri și pe văi. Au văzut „proiectele unor dezvoltatori“, ba chiar au stat de vorbă cu vreo cîțiva dintre aceștia. Unul avea un Mercedes mai mare, parcă, decît casele pe care le construia. Pe la Brebu au vizitat o serie de căsuțe gemene, cu acoperișuri incredibil de ascuțite, ca-n ilustrațiile din cărțile cu povești. Erau însă din „materiale ușoare“, nu din cărămidă sau lemn masiv, și ei nu erau siguri dacă e în regulă să ai o asemenea casă. Pe la Provița, au găsit o construcție „la roșu“ care li s-a părut chiar că și-ar fi putut-o permite (deși ei abia își permiteau benzina pentru acele excursii „ghidate“ cu agenția imobiliară). Dincolo de prețul de vînzare, casa aceea necesita însă o mulțime de cheltuieli pentru finisare. Ce-i drept, „avea potențial“, după cum le atrăsese atenția agentul. Au zis că se vor mai gîndi. La încheierea turului, pe înserat, agentul i-a dus din nou la casa cunoscutului său, meșterul Stan. „Poate de data asta o s-o vedeți cu alți ochi și-o să vă placă mai mult“, le-a zis. Era clar că avea un interes acolo. Ei iarăși au lăudat construcția, din politețe. A urmat chiar și un al treilea tur, într-o a treia sîmbătă. Pentru ei devenise ca o excursie pe la muzee sau pe la mănăstiri, încheiată de fiecare dată cu popasul de rigoare la casa meșterului Stan.
O să credeți, poate, că pînă la urmă s au ales cu urîta casă a acestuia. Nu, fiind-că oricum n-aveau bani. La sfîrșit însă, simțindu-se vinovați că l-au făcut să-și piardă vremea cu ei, i-au cumpărat agentului imobiliar o sticlă de vin bun. Apoi, experți fiind deja în piața imobiliară de pe Valea Prahovei, s-au întors în micul lor apartament din București, ca niște telespectori avizați ai emisiunii Vînătorii internaționali de case, pe care n-o ratează niciodată. Și, cică, după ani de zile, încă visează la „casa francezului“, cu pîrîiașul ei din fundul grădinii.