Adunarea la cîine, soldat!
Sînt în armată. Locotenentul Blăgău ţipă la mine ca un disperat. Sînt super-bine antrenat, vin de la lotul sportiv care tocmai s-a desfiinţat din cauza Revoluţiei. Primele şase săptămîni au fost dure, deşi fac armata la termen redus. Nu disciplina e cea care mă chinuie, ci mecanismul de îndobitocire forţată. Sînt cîţiva cretini masochişti în poziţii de comandă, plus că se văd caracterele, unele neaşteptat de urîte, ale unora din colegi. Nu am pile, sînt cam negru, aşa că sfîrşesc prin a fi repartizat ca iepure. Iepure înseamnă că trebuie să alerg în caz de alarmă la toţi APV-iştii (aşa le spunem gradaţilor care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viaţă) care stau la marginea oraşului, şi asta într-un interval cronometrat. Alergăm, bineînţeles, cu tot echipamentul pe noi, că doar nu gîndim şi nu ştii niciodată cît de folositoare poate fi lopățica pentru săpat tranşee cînd ai de alergat cam 20 de kilometri în două ore.
Sînt incredibil de mulţi şobolani în cazarma din Arad şi unul dintre ei sfîrşeşte în cazanul de mîncare în perioada în care sînt eu de serviciu la popotă. Bucătarul decide că a fost fiert sub presiune, aşa că doar curăţă un pic în jurul şobolanului şi trimite mîncarea mai departe. Trăiesc următoarele săptămîni strict pe conserve şi pîine.
Înainte de Arad, am participat la selecţia pentru lotul sportiv, care a apărut ca un fel de miracol şi am reușit în mod neaşteptat să intru în lotul de baschet. Mă mut la Bistriţa, unde duc o viaţă de huzur, fac toată ziua antrenamente şi din cînd în cînd reuşesc să ies cu Ildiko, o unguroaică focoasă din Tîrgu Mureş care face un curs de coafură în oraş.
La Revoluţie e un haos greu de imaginat şi noi, sportivii, sîntem în situaţia de a nu avea nimic de făcut pentru o săptămînă. Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea şi că în curînd or să plece TAB-urile la graniţă. Unitatea în care sînt este una de tunuri care trag toate aiurea, şi are peste 50 de blindate. Dintre ele funcţionează, în cel mai bun caz, vreo zece, că doar se fură la greu şi fiecare APV-ist, probabil, dacă s-ar pricepe, şi-ar putea construi un mic blindat acasă din piesele şparlite.
Avem un bucureştean şmecher, ajuns în lot cu pile, care află că e Revoluţie pe 20 decembrie. În aceeaşi zi sîntem strînşi de un maior care e şef pe la partid, care ne ţine o prelegere înălţătoare despre cum nu există cale de întors din comunism. Facem pariuri între noi că e căcat pe el. Oricum, pute rău ce ne spune.
Peste două zile, maiorul este cu Revoluţia şi îl înjură pe Ceaşcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi e un om de succes în Bistriţa, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd şi primul erou al Revoluţiei, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se loveşte la cap şi ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e şi cu teroriştii, nu de alta, dar trei colegi de lot sînt trimişi să păzească staţia de apă din afara oraşului şi, plictisiţi, se apucă să tragă la ţintă într-un picior de pod. O parte din gloanţele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraş şi aşa se naşte legenda teroriştilor în Bistriţa.
Imediat după Crăciun e o veselie totală, aşa că decidem să ne luăm liber şi ne cărăm acasă. După șapte zile în care sîntem, practic, dezertori, ne întoarcem înapoi la Bistriţa ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Fără nici o legătură cu noi, lotul sportiv se desfiinţează şi sîntem trimiși înapoi la unităţile noastre.
În Arad sînt mai mulţi eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deştepţi ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sînt terorişti. Frica l a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacţie în lanţ, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială este, desigur, că au fost împuşcaţi de terorişti.
Sînt şi o mulţime de momente stupefiante, cu APV-işti care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie şi de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulţime de ajutoare din Vest şi avem un locotent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piaţa din Arad, decide că ar fi mai uşor să ni le vîndă nouă, soldaţilor. Mare parte a ajutoarelor sînt împrumutate şi apoi vîndute de către APV-işti în pieţele din oraş.
Sînt trimis să fac de pază la fosta casă a lui Ceauşescu pentru cîteva zile. Casa este folosită ca studio de televiziune de nişte tipi deştepţi şi super-creativi. Văd filme toată ziua şi învăţ să fac şi ceva editare. Se află că e un loc super-bun şi sînt rapid înlocuit de soldaţii cu pile din cazarmă. Aşa ajung pe mîna lui Blăgău, un tîmpit frustrat şi un pic sadic.
Blăgău e beat şi are chef să mă chinuie, căci sînt sportiv şi am pierdut ocazia să mă bucur de instrucţia cretină despre care el crede că construieşte caractere. Nu am cui să-i explic cît de ironic sună chestia asta venită de la un hoţoman beţiv şi tîmp.
Alerg după cîine şi apoi mă ascund de locotenent. Urlă vreo 30 de minute ca un disperat, dar mă fac că nu-l aud. Cînd revin în cazarmă, la ora mesei, e super-furios. Îi spun calm că i-am urmat ordinul. Mă scoate iarăşi la instrucţie şi îmi ordonă să forţez Mureşul. E sfîrşit de februarie. Forţarea Mureşului în ţinută de iarnă şi cu tot armamentul pe mine e sinucidere. Îl înjur, îl fac comunist şi îi spun că mă duc la colonel să îi raportez că el, un locotent beat, a vrut să mă pună să forţez rîul. Şi că dacă nu mă ascultă colonelul, mă duc la televiziunea din oraş şi le povestesc lor ce şi cum. Blăgău se sperie, încetează să ne mai chinuie şi se dedică în totalitate, cel puţin pînă cînd plecăm noi, talentului său primar – pileala.