Admitere

23 septembrie 2015   TÎLC SHOW

Coridorul fierbea de aglomeraţie şi caniculă. Tinerii admitanţi şi părinţii lor – derutaţi de vastitatea labirintică a universităţii – mergeau în toate direcţiile, fluturînd dosare de înscriere la facultăţi. Doar un domn se plimba relaxat printre ei, complet imun la îmbrîncelile inerente ale multitudinii de oameni din incintă. Observînd un tînăr grăbit care înota prin mulţime, individul făcu, vioi, un pas lateral şi-i ţinu calea. „Mă scuzaţi“, spuse, „sînteţi cadru didactic aici, la Litere?“ „Da“, răspunse, vizibil obosit, alergătorul printre obstacole umane. „Bănuiam eu, întrucît nu păreţi nici absolvent de liceu, nici părinte…“ „Vă pot ajuta cu ceva?“, întrebă tînărul, încercînd să se strecoare pe lîngă interlocutorul intempestiv. „Sînt membru în comisia de admitere şi nu-mi văd capul de treabă.“ „Păi, chiar asta şi speram: să fiţi în comitetul de înscrieri, pentru a mă putea lămuri şi pe mine într-o chestiune…“ „Da, vă ascult!“ „Domnule“, îşi începu singularul personaj, relaxat şi ceremonios, interogaţia, „filologia mai are căutare în ziua de azi?“ „După cum vedeţi!“, replică tînărul universitar, scotocindu-se cam nervos prin buzunare. Căuta pastiluţele de sedative PC, de la laboratoarele homeopate Boiron, pe care soţia – grijulie – i le pusese în mînă încă de la începutul admiterii. Femeia ştia că el se enervează uşor şi dorise să acţioneze preventiv. „Iei două tablete odată şi le sugi încet sub limbă“, îi zisese ea cu simţ de răspundere. „Vei vedea cum te linişteşti imediat. Fiind remedii homeopate, nu dau dependenţă şi nu au efecte secundare.“ Deoarece dezvolta deja impulsul teribil de a-şi lipi fruntea, cu putere, de mandibula bărbatului din faţa sa, profesorul realiză că se afla în pericol iminent. Sedativul devenise o prioritate absolută. 

Dar unde Dumnezeu îl pusese? Insensibil la frămîntările lui, tipul relaxat îşi reluase peroraţia savantă: „Văd, desigur, că există căutare, însă nu la opţiunile absolvenţilor din preuniversitar mă refer, ci la impactul diplomei filologice pe piaţa muncii. Se mai face ceva cu hîrtia în cauză?“. Profesorul găsise, slavă Cerului, folia cu pastiluţe şi, strecurînd, cu mînă tremurătoare, două sub limbă, comentă sec: „Am certitudinea că armata asta de solicitanţi şi-a pus, la rîndu-i, întrebarea, iar răspunsul a fost pozitiv, altfel nu s-ar afla acum aici“. „Da, da… Şi totuşi, personal, cred că, în acelaşi context, cineva poate opta prost sau inteligent pentru un lucru, în cazul nostru, cum ar veni, pentru Facultatea de Litere.“ „Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi“, replică universitarul iritat, crănţănind tabletele care nu stăteau nicicum sub limbă, mişcîndu-se în toate direcţiile. „Să vă explic! Eu am teoria că nimeni nu e complet prost ori complet deştept. În toţi există o doză de stupiditate şi, respectiv, una de inteligenţă. Atenţie, însă! Personalitatea noastră este definită fie de inteligenţă, fie de prostie, nu în funcţie de dozajul fiecăreia în parte, aşa cum, probabil, sînteţi tentat să gîndiţi, ci de maniera în care folosim aceste dozaje în împrejurări existenţiale specifice. Mai precis, pot să fiu preponderent deştept, dar să-mi exploatez această calitate în situaţii fără miză din viaţa mea şi, invers, pot să fiu dominant imbecil, dar cu abilitate în a-mi uzita puţina cantitate de inteligenţă cu care am fost înzestrat în circumstanţe cruciale pentru destinul propriu.“ 

Universitarul mesteca furibund, lăsînd să i se întrevadă, pe la colţurile gurii, firicele albe de pastă suspectă, posibil rezultată din masticaţia pilulelor. Un observator atent, dotat şi cu puţină imaginaţie, ar fi putut crede că omul spumega. „Vedeţi, prin urmare, ce se întîmplă în realitate, din unghiul acestei speculaţii? Prostul e, în fond, foarte inteligent, iar aşa-zisul inteligent – un nătărău fără pereche. Ne aflăm în plin relativism şi de aceea afirm răspicat că unii dintre cei de faţă pot fi inteligenţi, alegînd Literele, sau, dimpotrivă, proşti grămadă, făcînd exact acelaşi gest permis de liberul-arbitru. Orice opţiune depinde de miza unui moment dat. Nu vorbim, repet, de dozajul unei calităţi intelectuale. Ne raportăm la o chestiune de pondere…“ „Mă iertaţi“, mîrîi greu deductibil tînărul, „sînt aşteptat în sala de preluare a dosarelor. Colegii mei trebuie să fie copleşiţi. Dacă nu aveţi întrebări legate de admiterea la Filologie, am să vă rog să mă lăsaţi să mă retrag.“ În urechi îi răsunau cuvintele preşedintelui comisiei de înscrieri pe Universitate, de la şedinţa de instructaj: „Să fiţi înţelegători şi toleranţi cu lumea! Porniţi de la premisa că aveţi de-a face cu nişte copilaşi rătăciţi. Rămîneţi fermi pe baricadele civilităţii!“. Rămăsese ferm, nimeni nu i-ar fi putut reproşa ceva. Era adevărat, cu preţul unui gust sălciu, de sedativ PC, în gură… Interlocutorul nu ezită să-i adreseze promisa întrebare: „În viaţa dumneavoastră, stimate domnule profesor, cum aţi aprecia că a fost alegerea filologică – una inteligentă ori mai degrabă una stupidă?“. Cu ultimele puteri, universitarul întrebă şi el: „Aveţi dosar de înscriere, vă pot prelua documentele?“. „Oh, nu!“, zise bărbatul, surîzînd condescendent. „Eu sînt în trecere. Turist. Am venit să vizitez bătrîna dumneavoastră Universitate…“ „Ah, am înţeles!“, spuse universitarul, rînjind deodată sardonic, cu mici bule de spumă în jurul buzelor. „Atunci daţi-mi voie să vă urez Bun venit!“. 

Îşi lăsă, brusc, fruntea transpirată să pornească vijelios spre dantura albă ca neaua a simpaticului vizitator. 

Prezentul discontinuu,

Mai multe