Acesta

3 iulie 2013   TÎLC SHOW

În limba standard (exersată în şcoală şi folosită în zonele din mass-media încă necucerite de registrul colocvial-argotic) şi în alte variante ale limbii cultivate pare să se petreacă o schimbare insidioasă, greu de observat de către vorbitori, pentru că nu introduce elemente noi, ci intervine doar în raportul de frecvenţă între elemente stabile şi centrale ale limbii. Demonstrativul acesta înlocuieşte tot mai des pronumele personal el: tendinţa uzului se asociază (ca şi în cazul formei este, preferată lui e) cu sentimentul unei inadecvări stilistice. Pentru un număr tot mai larg de locutori, el pare să nu mai fie perceput ca suficient de elegant şi de solemn. Există explicaţii pentru această percepţie: el e o formă pronominală care aparţine tuturor registrelor limbii, în vreme ce acesta intră în opoziţie cu ăsta, marcînd mai clar separarea dintre formal şi informal. În plus, el este concurat de pronumele şi locuţiunile de politeţe: dumnealui, dumneasa, domnia sa, inclusiv de controversatul dînsul; în această serie, el e termenul în teorie nemarcat, în practică încărcat de consecinţele absenţei: forma situată în afara sistemului politeţii devine o formă nepoliticoasă.

Prin extinderea diferenţierii stilistice se pierde, totuşi, ceva destul de important: există condiţii destul de clare, stabile în limbă, de folosire specializată a lui el şi a lui acesta, deşi ambele au rolul de indicatori ai situaţiei de comunicare (deictice) sau elemente prin care se reia informaţia despre o persoană sau un obiect deja menţionate (anaforice). Simplu spus (şi reducînd o mulţime de nuanţe), acesta, cu un corp lingvistic mai consistent şi cu valori suplimentare (apropierea în spaţiu), marchează obiecte mai puţin accesibile decît cele pentru care e suficient el (sau, şi mai bine, lipsa oricărui pronume). Evident, cele spuse mai sus se referă şi la formele feminine (aceasta în loc de ea) sau la formele de genitiv care înlocuiesc şi posesivele (acestuia în loc de lui, de său şi sa).

O dorinţă firească de explicitare, de accentuare, se manifestă prin excesul de demonstrative. Autorii de ştiri nu se tem de repetiţii: „Imediat după moartea lui Sergiu Nicolaescu, sora acestuia susţinea că dorinţa acestuia a fost ca trupul să îi fie incinerat“ (Libertatea, 1.06.2013). Uneori, acesta este folosit, stîngaci, în traduceri: ,,Agentul persuasiv este cunoscut, acesta are o reputaţie, de exemplu, de om cinstit“ (Charles U. Larson, 2003).

De fapt, de multe ori, acesta apare acolo unde nu era nevoie nici măcar de el, ci doar de absenţa oricărui pronume (pentru că se înţelegea foarte bine despre cine era vorba) sau unde variaţia stilistică şi insistenţa se puteau obţine prin descrieri echivalente (omul, autorul, regizorul, tînărul etc.).

Dincolo de ştirile din ziare şi din telejurnale, abuzul de acesta se poate observa în actele oficiale, în stilul juridic. Mai ales cînd e vorba de traducerea legislaţiei, opţiunile româneşti (motivate, probabil, prin dorinţa de explicitare şi emfatizare) sînt destul de diferite de cele ale paralelelor din alte limbi, înrudite sau nu. În unele documente ale legislaţiei UE, am observat preferinţa constantă a textului românesc pentru demonstrativul acesta, acolo unde italiana şi spaniola nu foloseau nici un pronume (sau cel mult unul personal), iar franceza şi engleza recurgeau la pronumele obligatoriu (il, it – şi corespondentele lor pentru diferitele genuri) sau la un nominal: „Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile sale cu exteriorul şi în relaţiile cu celelalte instituţii ale Uniunii Europene. Acesta prezidează şedinţele plenare ale Parlamentului“; „Deputaţii din Parlamentul European se reunesc în grupuri politice – aceştia nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile lor politice“; „Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, 14 vicepreşedinţi şi cinci chestori, cu statut de observatori, aleşi de către deputaţii europeni pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi. Acesta supraveghează funcţionarea internă a Parlamentului.“ Emfatic, dar adesea ambiguu, acesta introduce în discurs o artificialitate inutilă.

Excesul de demonstrative poate indica o tendinţă reală a limbii, dar poate fi şi o simplă modă, care produce ticuri verbale şi sărăceşte discursul, reducînd din multele sale posibilităţi de alegere.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe