Această streche care ne bîntuie

E ceva foarte asemănător cu momentele în care copilul mic – rupt de oboseală după ce-a alergat și s a zbînțuit – dă spectacolul dinaintea plecării la culcare. Pînă acum cîteva minute făcea altfel de show și toată lumea se prăpădea de rîs. Acum, extenuat, devine din ce în ce mai miorlăit, ochii și toată fața îl mănîncă, nu-i mai place nici o jucărie, trîntește sticla cu lapte și se instalează în plîns. Un plîns în care, vreme de cîteva minute, pare că găsește chiar o formă de confort.

Obosiți după zbînțuiala și alergătura democrației, pare că sîntem cu toții miorlăiți și nervoși, dînd de pămînt cu tot ce ne pică în mînă. E adevărat, jocul de-a democrația e unul extrem de solicitant. Își schimbă multe dintre reguli complet pe neașteptate, cere foartă multă imaginație, șiruri întregi de explicații și presupune să nu le faci altora ce nu-ți convine să ți se facă ție. Lucru greu de înțeles și complicat de pus în practică. La început, democrația pare destinația cea mai luminoasă a ființei umane. Dar, odată atinse, contururile ei lasă să se întrevadă că dincolo de ele nu urmează o eternitate de vacanțe exotice, ci o continuă zbînțuială și alergătură după ceva alunecos care se schimbă tot timpul. Ceva iluzoriu, care te fascinează, dar sfîrșește prin a te enerva cumplit, pentru că e ca un pește pe care nu-l poți ține în mînă. La început, jocul democratic ne place „cu spume“, cum ar zice specialiștii în scurtături lingvistice. Pe urmă, ne ia cu mîncărimi de ochi și de față. Iar cînd ne încăpățînăm să nu mergem la culcare, sfîrșim prin a ne lua la bătaie. Uneori, crunt.

Cînd avem senzația că ne exersăm spiritul critic pe ideea europeană, manifestăm tendința de a culpabiliza tribul birocratic de la Bruxelles, nenumăratele decizii de uniformizare și lipsa de viziune asupra unui mecanism din ce în ce mai greoi și scîrțîitor. De fiecare dată înjurăm – deseori pe bună dreptate! – legiunile de sfertodocți vorbitori de limbi de lemn, de „europeză“ și „funcționareză“, tipi și tipe goi de conținut, anoști sau proști de-a binelea, care se cațără în funcții plătite gras, folosindu-se ticălos de orice fisură a sistemului. De multe ori, îi confundăm pe ei cu ideea instituțiilor pe care se cațără. Și, în funcție de sensibilitățile fiecăruia dintre noi, uităm toate părțile bune ale spațiului comun european. Nervoși și cu mîncărimi de față și de ochi, dăm de pămînt cu toate lucrurile bune, pe care le luăm ca și cînd ar fi venit de la sine, ca fiind în natura lucrurilor. Acum ni se pare că circulația liberă, căutarea unui loc de muncă de-a lungul și de-a latul continentului, vacanțele la Mediterana și transferul electronic de bani sînt chestii care se dau din oficiu. Cine se mai gîndește că așa ceva trebuie protejat, îngrijit, apărat?

După cum uităm că egalitatea în drepturi nu presupune suspendarea automată a bunului-simț elementar. Egalitatea nu înseamnă că putem rîgîi și noi în restaurantele lor. Circulația liberă și căutarea unui loc de muncă se fac preponderent într-o direcție. Cum ar veni, în cea mai mare măsură noi mergem la ei, nu ei la noi. Bine, se vor trezi vocile vigilente care vor spune că „noi mergem la ei să ne umilim și să muncim, ei vin să ne ia resursele naturale pe nimic, să distrugă țara asta, să ne facă o colonie, adică tot ce n-au reușit pînă acum…“. Dar vocile astea uită că nu poate intra cineva de pe stradă să-ți tragă ție apa la closet, să-ți spele rufele, să te spele pe dinți sau să-ți facă un pic de curățenie în curte. Asta se face de unul singur. Pe urmă, fiind mai curat și mai luminos în jur, s-ar putea ca lumea să se vadă altfel. Adică, după ce faci tot ce-ți stă în putință ca să-ți fie bine acasă la tine, eventual te-apuci să faci ordine pe la alții și să comentezi cu aciditate maximă ce proști sînt „ăia“. Nu că „ăia“ n-ar avea felul lor de mîrlănie și de privire strîmbă asupra lucrurilor.

Da, Europa Unită nu știe să comunice. Nu știe să spună povestea prosperității, a idealului democratic, a visului de a găsi confort în ideea autentică de civilizație. Dimpotrivă, își taie craca de sub picioare, cu cohortele de impostori care iau cu asalt slujbele bine plătite. Da, mecanismele comunitare sînt greoaie pînă la a deveni ridicole. Pe de altă parte, cine a demonstrat imaginație și inventivitate cosmice, dublate de nesimțiri abisale în a fura banii europeni? Cu orice dovadă de supercreativitate în furat, cu atît mai stufoasă hîrțogăria sub care te-ngropi. E de vină doar antipaticul de birocrat? Adică ăla e un netrebnic, iar hoțul de acasă e o persoană inventivă, creativă? Mai precis, hoțul de-acasă e cineva care „bine le face, dă-i dracu’ de îmbuibați, că și ei au furat din colonii, de le-au sărit capacele, și-acu’ vin să ne-nvețe pe noi cum e cu cinstea“. În general, Uniunea Europeană e subiectul unui prohod continuu și destinatarul unui cor de blesteme, doar pentru că e ceva cu reguli. Iar multora dintre noi, indiferent de cetățenie, regulile nu ne plac. Noroc că astrul ceresc al zilei răsare indiferent de felul în care respectăm reguli. Că, dacă ar depinde de așa ceva, am umbla mai tot timpul cu lanterne. Da, imperfecțiunile spațiului comun european sînt multe, discriminările de toate felurile sînt departe de a fi dispărut, vechile orgolii istorice nu s-au stins, iar antipatiile din trecut stau sub capace destul de șubrede. Dar, despre toate astea, săptămîna viitoare.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.