Abureală şi cutremurare

De cîteva zile bune, cum am cîteva clipe libere, zapez pe forumuri ale diverselor ziare, la întîmplare, fascinat de "arta conversaţiei" în acest (relativ) nou mediu de comunicare. Ce-i drept, trebuie să te echipezi de la început cu un impermeabil pentru a putea naviga printre flegme, căci aproape nu există grupaj de comentarii, despre orice şi oricine, în care să nu întîlneşti la tot pasul şi intervenţii de genul: Cartarescule, nu ca infatisarea fizica ar avea importanta: dar tu esti cam efeminat! Asa ca mitocan nu esti fiindca nu poti, nu ca nu ai vrea... (...) Tu te auzi? Sa nu te superi, dar in ton cu aprecierea ta asupra esentei romanismului am sa afirm ca esenta ta este absolut infantila. Nu vreau sa spun: imbecila! Desi ar fi mai nimerit! Sunteti o mana de scarabei de balegar care v-ati spurcat sa faceti afirmatii "subliminale" despre romani: RAHAT (vezi-l pe Patapievici cand se referea la poporul roman), ISTERIE(vezi-te pe tine (...) Baietica, lasa-te taica de elucubratii! Astea ale tale sunt mai ieftine decat ale grupului Vacanta Mare. Dacă treci însă de acest gen de invective - cum o fac şi majoritatea forumiştilor - nu poţi să nu recunoşti măcar greutatea de "realitate socială" a acestor dialoguri, densitatea de obsesii, aspiraţii şi frustrări, spaime şi vise, sincere şi profunde, chiar dacă - prin chiar regula jocului - fruste şi adesea stîngace. Printre rînduri poţi întrevedea, cu puţină răbdare, neliniştea unei Românii tinere cu care generaţia mea nu prea mai ştie să comunice. Dar nu aş vrea - şi nici n-aş putea - să mă refer aici la toate acestea. O să mă opresc doar la o mică problemă de vocabular pe care am constatat-o de curînd: frecvenţa acuzaţiei de "abureală". "Totul e abureală de intelectual!" - spune un forumist. "Stiu ca cenzurati, caci asa fac slugile acestui asa zis lup singuratic cum spune alt aburit" - mai comentează un altul, în cu totul alt context. Referindu-se la Cristian Diaconescu, cineva continuă în acelaşi ton: "Daca il punem pe dunga dispare ca aburul, nu are nici substanta, nici, macar, umor, debiteaza la nesfarsit aceleasi vorbe goale de continut". Ultima intervenţie ne oferă astfel şi un fel de definiţie: "abureală" s-ar referi deci la lipsă de substanţă, la vorbe goale spuse însă cu autoritate, cu morgă - şi lipsă de umor - şi care nu rezistă la o analiză adevărată. Şi iată şi "modul de utilizare": PAUNESCU,VCT,ILIESCU,MANOLESCU...NU VIN MIINE? de E. E., marţi, 9 septembrie 2008 - 14:44 Iliescu sa ia sa duca un exemplar in China. Poate il opresc aia acolo. Definitiv. 1. Am citit bine? de M. S., vineri, 12 septembrie 2008 - 23:34 "Manolescu"?! E vorba de Nicolae Manolescu?! Ce are el in comun cu celelalte personaje pe care le enumeri?! 2. Pai, de hahohehi (Vizitator), luni, 15 septembrie 2008 - 22:58 Mai conteaza? Toti is aburiti cand vine vorba de comunism. Care va să zică aşa: toţi pot fi puşi în această categorie a "aburelii" cînd e vorba de comunism... Dar cine sînt aceşti "toţi" şi ce legătură au ei cu "comunismul"? Să începem cu începutul. Mai întîi de toate, marea majoritate a comentariilor la textele de autor - şi nu doar cele "aburiste" - trec prin text ca prin brînză pentru a ajunge la ceea ce îi interesează de fapt pe forumişti: persoana din spatele textului. Aceasta este însă o meteahnă mult mai veche şi mai generală, pe care aş îndrăzni să o numesc "românească" (ceea ce nu înseamnă că ar fi doar a românilor): dificultatea unei societăţi (încă) orale de a se raporta la neutralitatea textului, nevoia de a-l vedea, fie şi cu ochii minţii, pe cel care vorbeşte, pentru a-i arunca în faţă, la o adică, uite cine vorbeşte! Dacă Iliescu sau Manolescu - nu are importanţă - ar scrie că pămîntul e rotund, s-ar găsi cu siguranţă cineva care să-i strige în faţă lasă abureala, comunistule! După ce textul este redus astfel la persoană, aceasta este identificată, la rîndul ei, cu autoritatea, mai exact cu pretenţia de autoritate. Dacă cineva emite vreo judecată de valoare sau doar descrie un fapt care contravine convingerilor forumiştilor, acel cineva va fi bănuit imediat că vrea să dea lecţii ex catedra. Şi aici apare, spontan, reacţia: lasă abureala! Textul îşi pierde orice referinţă şi dispare în aburul unei pretenţii paternalist-elitiste. Ceea ce pare să ne ducă un pas mai departe, căci acest refuz agresiv al autorităţii (presupuse) din spatele textului (real) seamănă al naibii cu revolta adolescentină împotriva autorităţii paternale. Iar tînărul actual, nu doar cel din România, trăieşte într-o adolescenţă fără frontiere, împingînd cît poate mai mult momentul "aşezării" adulte. În aceste condiţii, "tinerii vor exemple pozitive pentru inspiraţie, nu modele pentru a-i ghida în viaţă. Ei îşi doresc ca media să oglindească ceea ce sînt şi să prezinte oameni ca ei; nu îşi doresc roluri-model de care să fie subjugaţi sau pe care să le glorifice" - ne spune studiul Discovery despre bărbatul tînăr în lume. Tipul clasic al maestrului, prea asemănător părintelui tutelar, pare să fie deci prost văzut în această lume a adolescenţei-spre-altceva... Dar ce caută comunismul în toate acestea? Mi-e teamă că este porecla inconştientă şi aglutinantă de condamnare a acestei autorităţi-a-părinţilor-care-nu-ştiu-să-vorbească-cu-noi-şi-a-făcătorilor-de-opinie-care-nu-ştiu-să-vorbească-decît-despre-ei. În fond, cu toţii vin din această lume a comunismului, drept care toţi îs aburiţi cînd vine vorba de comunism... Iar cînd nu sînt "aburiţi", sînt "cutremurători": e atîta adevăr în acest articol, că te cutremuri - comentează o voce de pe forum acelaşi articol al lui Cărtărescu. Dar oare această cutremurare emoţională nu este aceeaşi Mărie cu altă pălărie, reversul filial al aceleiaşi crize de (ne)încredere? Să mă scuze forumiştii şi neforumiştii pentru această "abureală etno" (cum s-a exprimat recent cineva despre un text al meu), dar nu vreau să dau lecţii nimănui, nu sînt nici măcar convins că aşa stau lucrurile, ci încerc doar să înţeleg ceva, aşa, pentru mine...