A protestata
După o lungă tăcere, posturile noastre de televiziune au început – fie pentru a reflecta schimbarea de poziţie a patronilor, fie dintr-o uşoară îngrijorare concurenţială – să ofere imagini şi comentarii asupra manifestaţiilor şi a marşurilor de protest din ultimele săptămîni. Aşa se face că am auzit de două ori, în numai cîteva zile, în programele de ştiri, verbul a protestata, în forma protestatează. Nu e (încă) o boală naţională, pentru care Internetul să ofere foarte multe exemple. Dar nici nu e, aşa cum am fi tentaţi să credem, o simplă bîlbîială, rezultatul unei lecturi greşite de pe prompter sau al unei tastări neglijente. Ciudăţenia lexicală chiar există – şi are anumite explicaţii. A funcţionat, pentru unii vorbitori, mai nesiguri în mînuirea bagajului lexical, analogia. Termenul inductor e unul extrem de frecvent în discursul public actual: cei ieşiţi în stradă, ecologişti, biciclişti, şoferi, medici etc. – sînt numiţi cel mai des protestatari, adesea şi manifestanţi, mai rar demonstranţi. Or, între verbul a protesta şi numele de agent protestatar e o asimetrie care se explică, istoric, prin împrumutul lexical. Româna a împrumutat cuvintele din familia lexicală a lui protest din limbile romanice (franceză, italiană) şi din latină, începînd din secolul al XVIII-lea. Dicţionarele istorice consemnează substantivul protest într-un act de la 1703, în forma de plural protesturi; în secolul al XIX-lea era relativ frecvent cuvîntul protestaţie, cu varianta protestaţiune (sau, în forma ironic folosită într-o piesă a lui C. Negruzzi – protestăciune). Verbul a protesta – atestat în secolul al XIX-lea, la Heliade Rădulescu – a fost concurat, în Ardeal, de o formă preluată prin intermediar maghiar: a protestălui; la unii autori din secolul al XIX-lea apare şi forma a protestui, iar în teatrul lui Alecsandri găsim chiar şi un glumeţ a protestarisi. Agentul e desemnat prin termenul protestatar, atestat de-abia la începutul secolului al XX-lea, ceea ce nu e de mirare, pentru că provine dintr-un derivat apărut în franceză destul de tîrziu: protestataire, înregistrat de Trésor de la langue française informatisé (TLFi) la 1869.
De la substantivul protestatar s-a format, analogic, noul şi inutilul verb a protestata, care apare în scris în diferite comentarii recente, cu un efect comic involuntar: „de ce nu protestatează lumea pentru cazul tractoristului (...)?“ (forum. romportal.com, 2005); „cam nimeni din cei care protestatează nu a fost vreodată la Roşia Montană“ (gandul.info, 2013), sau în presa online: „demonstranţii pro-Mubarak au spart o baricadă care-i despărţea de miile de persoane care protestatează împotriva actualei guvernări“ (econtext.ro); „şi medieşenii au protestatat prin centrul oraşului“ (ronduldesibiu.ro). S-ar putea ca unii să creadă că e un fel de formă specializată, diferită de verbul polisemantic a protesta, printr-o tendinţă care a făcut ca din a manifesta să se separe (lucru consemnat în DOOM) formele care au sau nu în conjugare -ez: manifestă (un sentiment), dar manifestează (contra guvernului).
Analogia poate însă funcţiona în ambele sensuri. Nu numai că protestatează protestatarii; descoperim şi că protestează protestarii. Nu bănuiam existenţa formei protestar, refăcute, tot prin analogie (şi poate prin apropiere de englezescul protester) din a protesta; i-am găsit însă destul de multe atestări recente: „Bulgaria: protestarii cer demontarea sistemului oligarhic“ (europalibera.org); „Dosar penal pentru protestarii de la Oltchim“ (adevarul.ro); „Protestarii au trecut de gardul Palatului prezidenţial“ (realitatea.net).
În fine, ezitarea şi confuzia lexicală sînt ilustrate şi de folosirea termenului protestant, cu sensul lui protestatar: „De 7 zile protestanţii cer demisia la Universitate“ (stiri.com.ro); „Pe cine au descoperit jandarmii printre protestanţii violenţi“ (sport.ro); „La ora 0,30 protestanţii sînt în piaţă“ (news.buzau.ro).
Oricum, protestul are o familie lexicală destul de bogată, dar instabilă şi nu tocmai recomandabilă: unii termeni sînt de mult învechiţi, iar alţii – să sperăm – nu se vor impune.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).