A locui murdar

21 noiembrie 2018   TÎLC SHOW

A locui nu înseamnă doar a-ți duce traiul într-un loc anume. În orizontul lumii civilizate, cel în care ne plasăm idealul și pretențiile de existență, a locui înseamnă a umple un spațiu cu un anumit tip de armonie. Înseamnă a i da viață, printr-un set de valori pe care se sprijină, printre altele, și ideea de comunitate. Locuirea civilizată nu e doar un semn al educației instituționalizate, ci și al unei acumulări îndelungate, al experienței alterității și, nu în ultimul rînd, al exersării practice a noțiunii de demnitate. Iar această înlănțuire de idei, care pot părea complicate și mult prea teoretice, nu se aplică doar oamenilor cu stare și zonelor „spălate“ în care aceștia locuiesc. Pentru că toate formele de a exprima un ideal de conviețuire cu adevărat armonioasă, indiferent de cultura despre care am vorbi, se îndreaptă, în cele din urmă, spre curgerea firească a ceea ce o comunitate sau alta acceptă ca fiind ceva de bun-simț. Iar murdăria nu înseamnă numai acumularea de gunoi palpabil, nu se definește doar prin necurățenia perceptibilă cu ochiul liber. Ci se poate referi la orice e – așa cum ne spune și DEX – lipsit de claritate, tulbure, josnic, mîrșav, ticălos, degradant, necuviincios, obscen, trivial.

Traiul „la comun“ pe care l-am deprins în comunism s-a construit, de la bun început, pe o formă cruntă de abuz. S-au confiscat case, s-au înghesuit proprietarii de drept într-o singură cameră – în cazurile „fericite“, în care proprietarii nu ajungeau la închisoare – și s-au adus peste noapte alte familii, înghesuite la rîndul lor în celelalte camere ale aceleiași locuințe. „Burghezia“ trebuia să simtă pe proprie piele ce înseamnă furia clasei muncitoare, care sancționa luxul „dușmanilor poporului“ de a se lăfăi în propriile case. Pe de altă parte, țărănimea dezrădăcinată, adusă la oraș, trebuia la rîndul ei să se înghesuie, împreună cu clasa muncitoare, în noile blocuri, în noile cartiere ale societății socialiste multilateral dezvoltate. Unii s au simțit atunci, pur și simplu, foarte bine. Alții uită că erau animați de energia firească a tinereții și descriu perioada ca pe una aurorală. La urma urmei, e dreptul fiecăruia să-și plaseze idealul de fericire în orice ungher al imaginației sau al felului de a-și vedea propria existență. Pentru alții, „repartiția de locuință“ era încununarea unei vieți întregi. Iar pentru cei mai mulți dintre noi, murdăria e ceva ce se referă doar la gunoi, la necurățenia materială, la mizeria pe care o poți percepe cu ochiul liber. Murdăria de a trăi după rețeta unică a Partidului, murdăria de a fi înghesuit și manipulat, murdăria de a fi exploatat, deși ți se spunea că ești proprietar al tuturor bunurilor poporului, toate astea intră sub un preș pe care nu dorim nici acum să-l clintim din loc.

Imensul val al foamei de proprietate de după 1989 e o dovadă cît se poate de clară a „succesului“ nebun pe care l-a avut traiul în comunism, sub aripa Partidului, în calitatea noastră de „proprietari“ ai tuturor avuțiilor naționale. O altă dovadă e spectacolul grotesc al pecinginii noilor noastre case, al noilor cartiere, al felului în care umplem spațiul cu un delir arhitectural al „libertății“. Nesimțind deloc, în realitate, că am fi fost proprietari ai acestei țări, ne-am năpustit în ideea de proprietate pe care ne-a adus-o eliberarea de comunism, cu toată energia frustrărilor acumulate și nemărturisite. Luăm spațiul în stăpînire exact așa cum luam înfometați alimentele de pe cartelă, trăgînd în piept Partidul și stînd de mai multe ori la coadă sau luînd copiii altora în brațe și pretinzînd că erau ai noștri, ca să fim lăsați în față, să driblăm coada.

Construim orbește și locuim murdar, ca într-o continuă și frenetică răzbunare pe „fericirea“ pierdută odată cu prăbușirea comunismului. Alții ar spune că tocmai de aia facem ca toate visele, pentru că nu mai avem frică de nimeni, nu mai are cine să stea cu bățul pe noi. Adică ne-am pierdut busola după apusul activiștilor gospodari, care știau să facă ordine. Dar ceea ce e fascinant e că tocmai cei care se plîng de absența ordinii de atunci sînt campionii delirului de acum. Ei sînt cei mai vajnici mînuitori de bormașini și flexuri în orele de liniște, ei sînt cei mai împătimiți artizani ai modificărilor de apartamente, ei sînt entuziaștii batjocoririi clădirilor de patrimoniu, ei sînt „arhitecții“ marilor dorințe de a face ceva „frumos, ceva deosebit“.

Locuirea murdară se poate petrece, fără probleme, într-o scară curată de bloc. Tropăitul patologic, urlatul din rărunchi, ca de pe un deal pe altul, datul de găuri ca formă de entuziasm patriotic și gospodăresc, desconsiderarea abisală a faptului că pe lîngă tine mai trăiesc și alții, televizoarele care răcnesc, difuzoarele care urlă muzicile veseliei cosmice sau ale chinului dușmanilor, toate astea și încă multe altele sînt locuire murdară. În materie de parcare a mașinilor, am depășit orice orizont al oricărei definiții. Sfidăm liniștiți posibilitatea ca așa ceva să mai existe în altă dimensiune, în alt colț al universului. Am ochit undeva o poieniță? Intrăm imediat cu betoniera și facem un mic cartier al caselor de vacanță, în care materializăm cele mai scălîmbe năluciri care ne vizitează mințile.

Iar dacă vine cineva de prin alte părți, de prin organismele uniunii din care considerăm că facem parte de drept, și dacă ne zice că nu facem bine, ne revoltăm cumplit. Începem cu tînguirile despre sugrumarea specificului local. O -luăm la vale cu denunțarea colonialismului. Ce treabă au ăia că ne devastăm pădurile? Sînt ale noastre, frate! Sîntem la noi în țară, o locuim așa cum ne locuim și casele. Facem ce vrem! Sîntem proprietari! Folosim spațiul nostru strămoșesc așa cum credem de cuviință! Lasă-i p-ăia să zică! Dăm muzica mai tare și ne vedem de treabă. Doar sîntem la noi acasă.

Mai multe