A fost odata ca niciodata Iugoslavia
Îmi asum o aproape dureroasă nostalgie după Iugoslavia şi, în virtutea ei, nici măcar încercînd s-o maschez, am amintit aici, în ultimii ani, filmele lui Kusturica, televiziunile belgrădene ale anilor '80, pe victoriosul Tito şi pe perdantul Miloşevici, basketball-ul lui Cibona Zagreb & Crvena Zvezda Beograd, tenisul lui Goran Ivanisevici, pop-rock-ul cîntat de Bjelo Dugme, Parnja Valjak, Boris i Nocÿna Straja sau Riblja Cÿorba, automobilul Yugo (un fel de Logan pe piaţa occidentală de acum două decenii), Olimpiada de Iarnă Sarajevo '84, fotbalul plavilor, guma de mestecat croată şi - la urmă, dar nu ultimele pe lista preferinţelor mele - inubliabilele, indescriptibilele şi aproape interminabilele picioare ale cîntăreţei sîrboaice Lepa Brena. Ei bine, praf şi pulbere s-a ales, în doar cîţiva ani, de ţara care făcea posibile în pace şi prosperitate cele de mai sus. Liberalismul comunismului iugoslav s-a topit într-o crîncenă anarhie post-comunistă, naţionalismul tembel a pus stăpînire pe federaţia în care cosmopolitismul luminat era singura religie comună, bogăţia gospodăriilor construite cu bani cîştigaţi în Germania, Austria sau Italia (pe cînd YU era singura firmă socialistă ai cărei cetăţeni nu erau trataţi ca vitele închise-n ţarc) s-a pierdut sub bombe cîte nici măcar Hitler nu aruncase pe-acolo şi sub tiruri de sniper-i mai ucigaşi decît Gestapoul. Eşecul Iugoslaviei este eşecul unui vis: ideea la început masonică şi permanent intelectuală a unei uniuni libere a slavilor de sud, un fel de stat-esperanto în care etnii şi religii se scuturau de marotele diferenţei şi făceau din asemănări o obsesie. Acum 20 de ani, Iugoslavia era de departe cel mai apropiat de Occident stat socialist şi nu mi-aş fi închipuit vreodată că nu ei ar fi primii care să-şi lege dinarul de moneda europeană, despre care începuse să se vorbească, nu ei ar fi cei pe care NATO i-ar invita, dacă s-ar pune problema să invite estici, sau că nu ei ar intra, la o adică, într-o atunci doar posibilă Uniune Europeană lărgită. Dar dracul şi alţi diavoli de ocazie şi-au băgat coada; în federaţie ura a ajuns, rapid, la fineţuri de artă şi filigran. La începutul acestei săptămîni, într-o animaţie de zile mari, pe un fond de entuziasm naţionalist pînă la urmă de înţeles - chiar dacă nu şi de apreciat, din perspectiva ideilor moderne europene -, Muntenegru şi-a votat separarea de Serbia. Un ultim (?) act dintr-o mare agonie. Eu mă gîndesc, cu simpatie, la acei 7% cetăţeni ai fostei Iugoslavii care, la unul dintre sondajele primilor ani '90, în timp ce toţi ceilalţi îşi descopereau/inventau origini etnice care de care mai vechi şi mai pure, s-au declarat (nu sîrbi, croaţi, bosniaci, sloveni, muntenegreni etc., ci), simplu, iugoslavi. Ce s-a întîmplat cu această paşnică şi dezamăgită comunitate? Cum am putut asista, noi, europenii, pasivi, la extincţia acestei minorităţi - atunci cînd le apărăm pe toate celelalte? Mai înainte de a se uni toate etniile continentului cu ochii la Bruxelles, undeva, în Balcani, cîteva etnii se uniseră privind spre Belgrad. N-a mers. Dar, repet: ce s-a întîmplat cu cei ce-au crezut, pînă în ultima clipă, că încă se poate? Cu cei care au sperat, pînă la capăt, că nu-i totul pierdut, că nu-i posibil ca răul să meargă spre mai rău, că răzbunările nu vor ţine loc de Constituţie, iar corul de înjurături reciproce nu va ţine loc de imn naţional? Ce s-a întîmplat cu aceşti 7% iugoslavi ai Europei? Dintre toţi vecinii noştri de pe hartă şi din proverbe, Iugoslavia a fost, după '90, caz aparte: le-au rămas tefere toate caprele şi, în schimb, le-a murit toată familia. Şi capul capetelor răutăţilor (cum o văd toţi) e Serbia. Serbia, părăsită pe rînd de toţi federaţii de mai ieri; Serbia, în care încăpăţînarea duce la sinucidere şi în care solidaritatea duce la complicitate în păcat - de unde incapacitatea (şi nedorinţa) de a colabora spre extrădarea unor acuzaţi de crime de război; Serbia, ţara ajunsă ţap ispăşitor, oaie neagră, loup garou şi orice animal vă mai imaginaţi disponibil în bestiarul imaginar. Serbia, a cărei criză kosovară abia stă să reînceapă (asta pentru că n-or fi sîrbii îngeri, e clar, dar nici albanezii nu-s mieluşei). În ultimele săptămîni, presa occidentală a vorbit, uimită, despre un film artistic - Karaula (Punct pe graniţă) -, coproducţie a unor studiouri din statele ex-iugoslave. Cei care se împuşcau pînă mai ieri se distrează acum la un lungmetraj a cărui acţiune curge în 1987, prin povestea halucinantă a unui ofiţer de la un plicticos post de pe graniţa iugoslavo-albaneză care, căpătînd o boală venerică dintr-o escapadă, decide să se trateze departe de ochii soţiei şi, printr-o înlănţuire de stupizenii şi printr-o tragi-comică relaţie cauză-efect, pentru a-şi masca absenţa casnică, declară stare de asediu pe graniţă (ameninţînd că "vin albanezii!") şi duce populaţia locală sub psihoza războiului. Bănuiam eu că nişte sifilitici au omorît Iugoslavia! Acum, nu-mi rămîne decît să aştept Cupa Mondială la Fotbal. Peste două săptămîni, eu voi ţine cu naţionala (!) sîrbo-muntenegreană. Imaginaţi-vă ce-ar fi ca ea să cîştige trofeul! Pentru prima dată în istoria cunoscută a umanităţii, a mingii şi a fotbalului, un campionat mondial ar fi cîştigat de echipa unui stat care nu există.