500 de ani în laborator
Inventarul celui mai bine păstrat laborator de alchimie din Renaștere a fost descoperit de arheologi în 1980 sub sacristia capelei din castelul Oberstockstall (în Kirchberg am Wagram, nu departe de Viena). Tratate de alchimie avem gîrlă, dar inventarul propriu-zis, complet, al unui laborator e ceva neprețuit. Or, în Schloss Oberstockstall erau aproape o mie de artefacte, inclusiv 300 de creuzete triunghiulare, 40 de scorificatoare, 60 de cupele, alambice, aludele, cupe de porțelan pentru mercur și resturile a două cuptoare, toate astea prinse sub tavanul care s-a prăbușit peste ele, în 1590 (printr-o coincidență, în timpul unui cutremur). Operațiunile pseudo-științifice sau, mai corect, proto-științifice de transmutare a metalelor erau făcute (sau măcar supravegheate) de preoți. Creuzetele cu gura largă, triunghiulară, aveau încă reziduuri de plumb, cupru și argint. De excelentă calitate, ele nu erau totuși creuzete de Hesse, tipice pentru alchimiști, făcute cu caolin și exportate masiv de nemți în toată Europa la sfîrșitul Evului Mediu și în Renaștere, ci un tip necunoscut din texte la această dată, creuzetul negru, făcut cu grafit, foarte rezistent la temperaturi înalte. Arheologii au găsit și un mic depozit de cenușă de oase, de amestecat în argila pentru cupele, care în felul ăsta aveau un randament mai mare cînd se făcea separarea aurului sau argintului de plumb.
Newton însuși a avut o pasiune pentru alchimie – deși nu pentru asta e cunoscut – și de-a lungul celor 30 de ani cît a stat la Cambridge (1666-1696) a făcut vreo 400 de experimente (al)chimice. Lucra într-un laborator privat, cu dotări remarcabile, atît ca echipament, cît și ca reactivi, într-o grădină înconjurată cu un zid înalt, aflată chiar sub apartamentele lui de la Trinity College. Dat fiind că foarte puține laboratoare de dinainte de 1700 sînt cunoscute, British Museum a cerut permisiunea pentru investigarea arheologică a „grădinii lui Newton“, dar permisiunea n-a fost obținută pentru săpături, ci doar pentru geofizică și pentru eșantioane de sol (carotaj în coloane cu diametru de 5 cm). În 1998 s-au scos deci 12 carote de sol din spațiul dintre Trinity Street, capelă și Great Gate, unde se arată azi un urmaș cam pipernicit al „mărului lui Newton“. Concentrații mari de substanțe care teoretic nu au ce căuta într-un sol obișnuit apar în două locuri. În zona dintre cei doi contraforți de la colțul sud-estic al capelei s-au identificat arsenic, aur și mercur, plus fragmente de cărămidă și mortar, iar geofizica indică o podea îngropată – pare-se, laboratorul. În zona de lîngă colțul nord-estic al capelei apar substanțe de așteptat în deșeurile unui laborator chimic, fier, cobalt, cupru, argint, staniu, stibiu, mercur, plumb și bismut, plus cărbune și sticlă – pare-se, locul de depozitare a gunoiului (loc la fel de important, pentru un arheolog, ca însuși laboratorul). Într-adevăr, dat fiind că Newton lucra în mare secret, e foarte posibil ca orice cioburi, reactivi folosiți, degete redundante etc. să fi fost îngropate rapid chiar în grădină. Nemaivorbind că locul ales era chiar în colțul unde începea proprietatea vecină, a St. John College. Newton, cu geniul lui analitic, trebuie să-și fi dat seama că locul ăsta efectiv cerea să devină haldă de gunoi.
Închei cu o altă cercetare arheologică pe urmele unui om de știință la fel de preocupat de secretul cercetării, dar care deja conceptualiza proprietatea intelectuală. În 2002 s-a descoperit, sub laboratorul lui Edison din Menlo Park (azi în Edison, New Jersey, SUA), o pivniță – complet goală, din nefericire. Pivnița lipsește de pe planurile arhitecturale ale complexului – pînă și din cele ale companiei de asigurări imobiliare –, dar se știe din memoriile unor angajați că acolo se păstrau toate carnetele descriind experimentele și planurile de la concepție la patent. Toate astea erau esențiale, bineînțeles, nu atît pentru a documenta, de dragul artei, fluxul ideilor în mintea unui cercetător, ci mai ales în cazul unui proces de încălcare a patentului sau de stabilire a priorității. Edison s-a mutat în Menlo Park în 1876, într-o clădire (un fel de hibrid arhitectural biserică-școală) în care instalase, la etaj, ceea ce atunci era cel mai mare laborator științific privat din SUA. Aici a lucrat la diverse invenții pentru telegraf, telefon, fonograf și, în fine, pentru becul incandescent. Cu cel din urmă a avut, după demonstrațiile publice din 1880 pe străzile din Menlo Park, atîta succes încît a plecat într-o locație mai bună. Vechiul laborator, care acționase cu naivitate împotriva propriilor interese, a fost închis în 1882 și s-a ruinat rapid. În 1929, Henry Ford a început să-l mute ca să-l reconstruiască (fără pivniță) ca parte din Muzeul Inovației și, cu o ambiție pseudo-arheologică, nu numai că a cercetat ruinele laboratorului, dar a triat și mormanele de gunoi provenite de la el. Cît despre pivnița propriu-zisă – o conductă de fier oferea protecție pentru documente, ca microclimat, iar o ușă grea (judecînd după mărimea balamalelor) și încă una suplimentară ofereau protecție tout court, împotriva răutății lumii. (Iar dorința mea ar fi să pot încheia articolul astfel: într-un colț al pivniței, îngălbenite de vreme, arheologii găsiră planurile mașinii de călătorit în timp…)
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons