50 de ani de TVR
A murit (străpuns în piept de coada unei pisici de mare, pesemne veninoasă) australianul Steve Irwin - băiatul acela simpatic de la TV, care avea obiceiul cu totul discutabil de a se juca cu crocodili în diverse colţuri ale lumii. Cunosc un român care face exact acelaşi gen de cascadorii - şi încă (mai) este în viaţă. Numele său este Tudor Giurgiu; el e, spuneam, încă sănătos, deşi se află, de vreun an şi ceva, într-un ţarc în care se află mulţi oameni de treabă, dar şi un număr considerabil de şerpi, şerpoaice, caimani şi crocodiluţe, plus mîrtance şi cotoi avînd cozi impunătoare (dacă înţelegeţi ce spun!), mulţi dintre aceştia mai veninoşi decît lighioanele lui Irwin. Giurgiu e directorul Televiziunii Române publice. 3000 de perechi de ochi - ale angajaţilor săi - sînt fixate pe el. Plus o naţiune. Poate se întîmplă ca aceste rînduri să cadă în faţa cuiva din TVR - şi n-aş vrea să se supere. Nu vorbesc gratuit. Cu luni în urmă am fost membru într-o comisie parlamentară care a audiat (am mai spus-o, cred) cîteva zeci de oameni, parte din ei din TVR. Ce le-a fost dat urechilor mele să audă depăşeşte închipuirea omului comun. Trec peste. Un număr de cvasi-hipnoză: închideţi puţin ochii... imaginaţi-vă că sîntem în anul 1956... fusese iarnă grea... în februarie, la Moscova, Hruşciov deviază de la linie şi spune, clar, că Stalin a făcut greşeli impardonabile... în martie, la Bucureşti, Gheorghiu-Dej abjura şi el cultul personalităţii - dar o scotea vinovată pe Ana Pauker, cea care deja croşeta de patru ani în afara partidului... tot în martie apare la chioşcuri primul număr al revistei Film (viitorul Cinema, revista care, în plin război rece, avea să publice primele postere cu vedete occidentale!)... prin mai, echipa de handbal-băieţi a României devenea campioană mondială, învingînd în finală echipa RFG... prin iunie, avea loc primul Congres al Scriitorilor din RPR (Tita Chiper, Dumnezeu s-o odihnească, avea volumul cu rapoartele citite acolo!)... prin octombrie, Dej mergea la Belgrad şi fixa cu Tito cadrul viitoarelor Porţi de Fier... prin noiembrie, ungurii făceau (contra)revoluţie la ei acasă, arătînd ipocrizia comunismului internaţionalist... şi, ei bine, iarăşi se făcea iarnă, vîj-vîj, şi prin decembrie începea să emită Televiziunea Română. TVR împlineşte, aşadar, 50 de ani de existenţă. 50 de ani de cînd pilonul video-civilizaţiei române scotea antenele spre lume. 50 de ani de cînd zvonisticii naţionale - cel mai eficient, rapid şi greu de contrazis mijloc de comunicare în masă din România - i s-a opus cutia de lemn din sufragerie. Imaginea - ca o coadă-nveninată ce stă să-nţepe Uneori - şi mai ales la ţară - cutia era scoasă în geam, la prispă, ca să vină şi bărbaţii din vecini, să vadă şi ei meciurile de la Campionatul Mondial de Fotbal Mexico â70. Apoi, cutia de lemn a devenit de plastic. În loc de butoane, acuma-s senzori. Cele două culori dâanţărţ au devenit acum mai multe - şi, deşi sînt mai multe culori, parcă-s mai puţine nuanţe. Televizorul s-a mai mişcat şi el: din sufragerie în dormitor, de acolo în bucătărie, în birou sau chiar în baie. Depun mărturie: şi eu am prins ceva din acel început. Iurie Darie anima o emisiune pentru copii şi desena în cărbune; Daniela prezenta împreună cu păpuşa Aşchiuţă; urma desenul animat Mihaela, by Nell Cobar; Sanda Ţăranu zîmbea şi anunţa ce urmează. Cristian Ţopescu făcea (fără să ştie) talk-show de sport. Serialele de sîmbătă se chemau Invadatorii, mai apoi Sfîntul. Invitaţii fumau în studiouri! Emisiunea Reflector ataca tam-tam-tana-nanam subiecte delicate. Se copiau formate de emisiuni de divertisment din Italia şi - uneori - ele ieşeau mai bine pe strada Moli