4’3’’

E vorba despre piesa pe care compozitorul John Cage a inventat-o în 1952 și pe care o considera ca fiind cea mai importantă creație a sa. O piesă pentru pian sau pentru orice combinație de instrumente, în trei mișcări, cu durata de patru minute și treizeci și trei de secunde, în care interpreții nu ating nici o coardă sau clapă. Sînt, adică, patru minute și treizeci și trei de secunde de liniște. Cînd afli despre el îți vine să rîzi și te întrebi de ce ai merge să vezi așa un concert. Ei bine, una e să îți imaginezi cum ar fi respectivul spectacol și alta e să-l „asculți“ într-o sală. Am avut ocazia asta grație Festivalului SoNoRo, în sala nou renovată de pe Gabroveni.

Pe scenă au apărut trei instrumentiști plus Diana Ketler, directoarea artistică a festivalului, care aici avea doar rolul de a întoarce paginile partiturii pianistului. Trei pagini albe, evident, marcînd cele trei mișcări ale piesei. După ce pianistul a dat din cap spre ceilalți doi interpreți, piesa a început… în liniștea desăvîrșită a sălii. Gîndurile porniră și ele să curgă firesc.

Mîine se internează mama. O să trebuiască oare să parcurgem toată grozăvia cozilor pentru internare de la Floreasca, la fel ca acum doi ani? Coșmarul ăla? Și după Colectiv tot așa o fi? Vine frigul. Bine că Petrică a schimbat cauciucurile la mașină. Toamna asta a avut de toate, ca orice toamnă care se respectă. Cum au scris cei de la HotNews, articolul ăla în care arată că toamna e cel mai variat anotimp. Pot să fie și peste 30 de grade și minus 20. Așa fost de cînd se știe. Ca să nu ne mai mirăm de fiecare dată că ninge în septembrie sau că e foarte cald în noiembrie și să zicem că vine sfîrșitul lumii. N-avem noi norocul să l prindem. Dar asta mi-a mai trecut prin minte de nu știu cîte ori. Să fiu atent la concert. Uite că nu sună nici un telefon. Cum își ține Gilles Apap arcușul în poală… Cum se uită la el… Omul ăsta e spectaculos și cînd nu face nimic. Mi se pare că e cel mai mare violonist pe care l am văzut vreodată. Oare am dreptate? Cine ar putea să-mi confirme asta? Trăiește în California, unde face vin. Cîntă la vioară și strugurii cresc, vinul se limpezește. Cu vioara lui vie în vie. Un joc de cuvinte idiot. Ar putea ieși un articol din drăcia asta. Tot nu aveam un subiect prea limpede. Chiar, ce-ar fi? Dar pentru așa ceva îmi trebuie liniște. Păi, asta e. Liniștea care te inspiră. Interpreții dau prima pagină albă. Se foiește și sala. Gălăgioșii ăia din Barcelona. Oameni proști. Mulțimi în-tregi prostite. Și escrocul ăla de Puigdemont al lor. A făcut rahatul praf. O fi retardat? Și au băgat rușii coada? Îmi vine să tușesc. Doamne, să nu mă apuce chiar acum. Ar fi culmea. Ține-te bine. Respiră! Ascultă liniștea! Sala e nouă. Acum e chiar umplută de liniște pînă în cele mai mici colțuri. Cică Celibidache spunea că scopul muzicii ar fi liniștea sau cam așa ceva. Violoncelul e ros pe la margini. Pare foarte vechi. O fi secular. Pantofi vechi, curele vechi, viori vechi, abajururi prăfuite, tablou cu natură moartă. Ce-mi veni? Ce încruntat e Gilles Apap… Ronnie O’Sullivan mai are așa încruntări. Și snooker-ul e tot despre liniște. Sportul liniștii. Dar Cage ăsta e chiar genial. N-am mai auzit niciodată așa o liniște… colectivă. Începe să țiuie. Să fiu mai atent la concert, că merită. Să încerc să nu-mi mai împrăștii gîndurile în toate direcțiile. Dar mama, săraca, pe mîna doctorilor, halatele albe, culoare spălate cu mopul… Aoleu! Dracii ăștia din gînduri. Să-i scot din cap. Interpreții dau a doua pagină albă. Cum pot trăi liniștea niște oameni inteligenți… Pare că au regizat-o dinainte. Au pus la cale tăcerea asta fabuloasă. Ia uite ce ochi sclipitori are Diana. Cu nasul ăla ascuțit dintre ei. Probabil că-i foc de deșteaptă. Nu-i ușor deloc să interpretezi liniștea. Ba chiar cred că toți ar prefera acum să atingă clapele, să-și plimbe arcușul pe corzi, să cînte ceva, să facă zgomot. Liniștea îi apasă, pe toți ne apasă. Tot n-a sunat încă nici un telefon. Remarcabil! Poate în faza următoare ar trebui ca liniștea să se mai efileze. Să dispară viața din ea. Acum e trăită, prea trăită, prea inteligentă. Ar trebui să fie mai simplă. Așa, așa, poate reușesc, măcar la sfîrșit. Uite că patru minute și treizeci și trei de secunde înseamnă destul de mult. Chiar foarte mult. Liniștea e întotdeauna mai lungă decît zgomotul, decît muzica. Să nu uit să scriu fraza asta în articol. E perfectă. N-aș fi în stare să comentez un concert, nu mă pricep, dar uite că pot comenta liniștea. Dar nu tot așa îți curg gîndurile și cînd asculți o piesă muzicală? Dacă nu ești de specialitate sau nu te concentrezi prea mult asupra muzicii în sine, gîndurile zboară. Și dacă zboară pe muzică, de ce să nu zboare și pe liniște? Uite că John Cage a găsit formula cea mai simplă, de-a dreptul genială, de a face omul din sală să reflecteze. Știa de ce zicea că e cea mai bună piesă a lui. Muzicienii sînt cei mai potriviți să ne arate drumul către liniște. Fiindcă muzica e drumul către liniște, pe care Cage uite că l-a găsit. La liniștea absolută e mai greu de ajuns. Poate călugării budiști ajung la ea. Absolutul care se unește cu nimicul. Nimicul care nici nu se mai întreabă ce e cu el. Spre asta pare că te împinge piesa lui Cage. Cine ajunge acolo… Celibidache. Pianistul scoate un oftat și liniștea se termină. Culmea, dacă scot introducerea, de la începutul concertului am scris exact 4333 de semne.

Foto: wikimedia commons