1994

Mi-am cumpărat biletul cel mai ieftin pentru bac. Plouă mărunt şi bate vîntul. Sînt cam 30 de oameni pe punte. Ne îndepărtăm rapid de coasta Belgiei şi priveliştea e tare frumoasă. Nu ştiu dacă biletul este pentru afară sau pot să intru şi înăuntru. Nu am mai fost niciodată pe un vapor aşa de mare şi simt că toată lumea se uită la hainele mele urîte, la rucsacul terfelit şi la adidaşii bulgăreşti care sînt şi ei ponosiţi rău.

Urăsc umezeala rece. Mi-e frig, aşa că pînă la urmă îmi iau inima în dinţi şi intru înăuntru. Ştiu că miros a hoit după aproape trei zile în trenuri şi fără duş, aşa că mă pun într-un colţ şi mă uit cu invidie la oameni. Toţi arată incredibil de bogaţi. Au haine ale căror brand-uri le recunosc şi care în România costă mai mult decît salariul mamei pe o lună. Pantofi care arată scumpi şi noi, bagaje elegante. Marea lor majoritate şi-au cumpărat cafele şi ceva de mîncat. Preţurile mi se par îngrozitor de mari şi mă gîndesc că oamenii ăştia ar trebui să fie foarte fericiţi să poată avea tot ce au.

Aproape de mine e o femeie cam de vîrsta mea. Vorbeşte cu voce tare de una singură, din cînd în cînd ţipă. E îmbrăcată bine şi e tare frumuşică. Vorbeşte în germană. Înţeleg fragmente. Vede că mă uit la ea şi vine înspre mine. Îi spun în engleza mea stricată că nu vorbesc germană.

Vorbeşte o engleză care mi se pare impecabilă. Nu are nici un sens ce zice. Vorbeşte despre război, despre conspiraţii, despre capitalism. Are ochi verzi-albăstrui, care mă duc cu gîndul la iubita mea. Nu am avut nici un chef să plec din România. Îmi era bine, numai că ea credea că sîntem mult prea săraci. Dacă aş putea, m-aş întoarce, mă simt cumplit de străin, mult, mult mai străin decît m-am simțit vreodată în ţară cînd cei din jur mă făceau să mă simt ţigan.

O cheamă Jana şi vorbeşte prin mine. Pupilele îi sînt dilatate anormal. O fac frumoasă şi în acelaşi timp ciudată. Cel mai probabil e schizofrenică. E foarte agitată. Mă aşez jos şi se aşază şi ea. Sîntem amîndoi cît se poate de străini în grupul din jurul nostru.

Mă gîndesc că în Anglia o să scap de scandalurile zilnice şi de ameninţările cu moartea pe care le aud aproape mereu la adresa mamei de la taică-miu – un rasist alcoolic şi agresiv. Că o să scap de şobolanii pe care îi văd în fiecare seară printre gunoaiele care se întind la cîţiva metri buni în jurul containerelor.

Încerc să mă încurajez. Mă duc în gol, nu ştiu pe nimeni în Anglia. Habar nu am cum o să mă descurc. Dar măcar o să învăţ engleza bine şi nu o să mai fiu aşa de sărăntoc. Oricum e bine că sînt întreg la minte. Nu îmi este deloc bine şi încerc să mă liniştesc privind oamenii din jur. Nu prea merge şi simt că mă pierd în gînduri care sînt din ce în ce mai aproape de disperare. Nemţoaica din faţa mea e din ce în ce mai agitată, se ridică brusc, înjură şi pleacă.

Nu e prima dată cînd plec în gol. Nici ultima. O să fac acelaşi lucru plecînd în America, apoi în Canada, Malta, Belgia. Încet-încet nu o să mai fiu sărac, dar tot nu o să îndrăznesc să îmi iau mîncare din aeroport sau de pe bacuri. O să mai întîlnesc oameni care vorbesc prin mine. În Beeka, în Liban, în Larnaca, în Cipru, în Austin, în Statele Unite.

O să mă mai simt de multe ori pierdut. În Chicago, în taberele de refugiaţi sirieni, în aşezarea de beduini de lîngă Hebron, în Gaza, în satul incredibil de sărac şi plin de copii din nordul Laosului, în zilele negre din Ferentari.

Disperarea are un gust dulceag-amărui şi un pic stricat.

De fiecare dată am reușit să ies rapid din stările astea încercînd să găsesc soluții. Lucruri mici care să mă facă să simt că în viitorul apropiat o să fie un pic mai bine.

De cîteva săptămîni îmi bat capul cu analiza de discurs de la Antena 3 şi RTV, şi încerc să fac cît pot ca să ajut şi oameni care au intrat de curînd în politică sau care poate or să o facă în curînd. Şi îmi dau seama că sînt Jana. Că vorbesc prin oameni şi că risc să par dus cu pluta. Că soluţiile pe care le găsesc nu sînt de-ajuns şi că încerc din cînd în cînd prea tare. Şi habar nu am ce aş putea face.