1992
Au trecut doi ani şi jumătate de la Revoluţie şi sînt îndrăgostit rău, rău de tot. Dar dragostea costă şi trebuie să fac rost de bani, căci altfel nu corespund cererilor de pe piaţă. Vreau să mă duc la mare cu zîna şi am super-stimulente de a fi creativ, mai ales că intimitate nu prea există decît în Oltcit-ul paradit al lui nea Gogu. Cum nea Gogu are cîteva contracte de spălat cazane în ţară, sînt cam disperat.
@aceleasiautorMeditaţiile pe care le fac cu Suheil şi gașca de palestinieni, săpatul de şanţuri şi montatul de dozatoare mi-au adus bani de ajuns încît să ies din iarnă şi să îmi scot paşaport. Am făcut ceva mai mulţi bani muncind la o firmă de televiziune prin cablu. Apoi am cumpărat ciorapi pe care i-am vîndut în Belgrad, unde era uşor să ajung folosindu-mă de permisul CFR gratuit pe care îl am graţie lui taică-meu. Sînt pe plus cam cu 200 de dolari, aşa că decid să reinvestesc deştept şi mă duc la bulgari, de unde cumpăr încălţări pe care le vînd la consignaţie. Îmi fac de cap şi îmi opresc şi eu din profit nişte ghete Adidas. Pînă atunci am mai avut fix două perechi de ghete de baschet – unele măsura 45 (port 42) şi unele purtate pe care le-am luat din tîrg, dar care îmi erau un pic cam mici. Ambele le-am folosit pînă cînd lipeala cu leucoplast furat de mama de la serviciu nu mai reuşea să ţină bucăţile de vinilin împreună. Singurele dăţi cînd aveam şi eu încălţări ca lumea de sport erau cînd se milostivea Edi (colegul de clasă) să îmi împrumute încălţările lui Romika – tot de la bulgari. Ţoale am, căci nemţoaica la care face curat mama are cam aceeaşi statură ca mine şi, în plus, tîrgul de haine vechi şi lucruri furate de prin Germania din Craiova oferă posibilităţi multiple de a pretinde că vin dintr-o familie de hippioţi nemţi bruneţi. Cu ghetele cele noi şi cu averea rămasă decid să amîn investiţia strategică într-o bicicletă şi decid să rezolv problema hormonală acută alegînd o vacanţă luxoasă la Costineşti.
Bineînţeles, stăm într-o căsuţă de piatră. Mîncăm la cantină şi din cînd în cînd ne facem de cap cu nişte cornuri, gogoşi sau, cînd mă simt generos, cu niște mici. Îmi este continuu foame, dar ce contează – sînt la mare şi descopăr o soluţie şi pentru foame cerînd mai multe chifle şi muştar la mici.
Cinci într-o cameră de maximum șase metri pătraţi. Sîntem cu bun-simţ şi facem cu rîndul în cameră. Radu a venit de unul singur, nu are bani mai deloc şi doarme pe jos. Joacă bine baschet şi e tare frumuşel. E şi virgin. Simt – imediat ce aflu blestemul – că am o datorie să îl ajut pe om. Îl iau cu japca la agăţat – Ileana e o tipă frumoasă şi sexoasă pe care o ştiu un pic mai bine decît îndrăznesc să îi mărturisesc lui sau zînei. Sînt mîndru de lipeala pe care am reuşit să le-o fac. Cati şi Lăzărescu, cuplul care este cu noi, s-au dus în vizită la Constanţa pentru o noapte, aşa că îi propun zînei să ne ducem la plimbare pe malul mării, noaptea. Îi lăsăm pe amîndoi în cameră şi plecăm la plimbare. Mă întorc pe la 1. Radu joacă cărţi cu Ileana. Mă uit în jur şi e clar că asta au făcut de cînd am plecat. Îmi vine să îl bat.
– Ce-ai făcut, băi, Radule ?
– Am jucat șeptic, zice el, un pic nedumerit şi un pic mîndru.
– Cum, mă, ai jucat șeptic două ore?
– Da, mă!
E clar că ăsta e bou, aşa că decid să vorbesc cu umanoida din încăpere.
– Băi, Ileana, eşti dusă? Cum dracu’ aţi jucat șeptic două ore?
– Aşa a zis Radu, să jucăm șeptic. Ce voiai să fac?
Sînt furios. Ăsta e la Facultatea de Matematică şi încerc să îi explic pe înţelesul lui.
– Băi, Radu, două ore camera goală, la mare, la 20 de ani, este o chestie. Adaug-o la ecuaţia asta pe Ileana şi e probabil cea mai mare şansă pe care ai avut-o tu ca să rezolvi problema cea mai importantă a vieţii tale!
– Ce problemă?
Mă gîndesc să încerc să vorbesc cu el în mugete, că poate mă înţelege. Ileana rîde. Brusc, neuronul lui Radu se activează. Se înroşeşte tot la faţă şi începe să se bîlbîie. Îi spun că îl mai las singur în cameră cu Ileana pentru o oră şi că, spre binele lui, sper că nu o să treacă la tabinet, oricît de multă satisfacţie intelectuală i-ar aduce asta.
Revin în două ore. Radu e singur în cameră. E în pat, pe spate, şi are o privire de parcă tocmai a vorbit cu dumnezeul lui, Iliescu.
S-au căsătorit, spre stupoarea mea, la mai puţin de trei luni după noaptea cea bună.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.