Strigarea peste ţară

Zilele trecute, prietenul meu, Eugen Istodor, mi-a destăinuit, la o bere, o teorie întreagă despre umorul la români, căreia îi tot dă tîrcoale de ceva vreme. E fascinantă, dar îl las pe el să v-o povestească, atunci cînd se va fi copt. Pînă atunci, îmi permit să încropesc eu o mică speculaţie etiologică, în marginea conversaţiilor cu el.

Nu o să obosesc să evoc, cu cele mai diferite ocazii, faptul că am fost cea mai longevivă societate ţărănească din Europa şi că ceea ce ne diferenţiază în peisajul integrării europene este acest statut de societate postţărănească, mai mult decît cel de societate postcomunistă. Altfel spus, banalitatea că ne tragem din ţărani – şi încă nu ne-am tras de tot. Se pare că acest lucru este valabil şi în cazul umorului – sau, ca să restrîngem puţin sfera, în cel al satirei şi al formelor sale derivate.

Din acest punct de vedere, se poate spune că ne tragem, în mare măsură, din strigarea peste sat. Ritual străvechi, practicat cîndva înaintea Paştelui, acesta constituie o formă orală de satiră, în sensul curat al termenului. Căci ceea ce pun în scenă aceste miniaturi umoristice, improvizate şi creative, este o adevărată judecată publică (în care pot să apară însă, ce-i drept, şi mici exagerări sau răutăcioase reglări personale de conturi, precum cele ale băieţilor la adresa fetelor care i-au refuzat). Principalele „victime“ sînt, bineînţeles, fetele nemăritate, dar şi beţivul, leneşul sau zgîrcitul satului, vecinul fustangiu etc., în forme adesea licenţioase. De pildă: „Grup I: «Moroleucă, leucă!...» Grup II: «Ce ţi-i ţie, şeucă?!» Grup I: «Cine nu-ş trimice nevasta, măăă! La privegi, măăă! Să-i mînce... (aia), măăă! Cu curici, măăă!» Grup II: «Cine n-are curici în oală, măăă! S-o mînce şî goală, măăă!...»“ Mai recent, persoanele vizate pot fi şi autorităţile satului, ca în acest dialog cules, ca şi cel de mai sus, de Ion Căliman: „Grup I: «Alimolile, alimolile, măăă!» Grup II: «Da’ ce ţi-i alimolile, măăă?!» Grup I: «Păi, mi-i alimolile, măăă! Că preşedintele, măăă! Nu repară drumu’, măăă! Şî să duce la muierea lu Tuta, măăă! În contrulă, măăă!... Ş-o să deie în gropane, măăă!»“

Rostul tradiţional este unul explicit moral şi implicit social de însănătoşire a societăţii – căci nimeni nu-şi doreşte să se audă strigat şi anul următor. Strigarea peste sat este astfel o formă tipic ţărănească de umor terapeutic, în principiu nevindicativ, care păstrează caracterul ludic şi se supune limitelor de timp şi spaţiu ale ritualului, fiind, astfel, controlat de comunitate şi diferit de gura slobodă a satului.

Faţă de această formă personalizată a satirei, care vizează explicit anumiţi indivizi, umorul cult – în speţă satira – păstrează funcţia social-morală, dar depăşeşte orizontul comunităţilor locale şi devine mai abstract, mai generalizator, construieşte caractere şi fizionomii, tipuri sociale etc.: avarul sau burghezul gentilom, de pildă, nu mai sînt persoane, ci personaje. De la joaca spontană a ţăranilor se trece la jocul rafinat al autorilor. Iar canoanele literare formalizează apoi aceste forme culte de expresie a rîsului.

Ce se întîmplă la noi? Ce personaje clasice avem în acest domeniu? Păi, de la Coana Chiriţa la Mitică, trecînd eventual prin Moş Teacă – şi cam atît. Iar în ultima vreme, doar atît. Umorul nostru pare să se consume în bancuri (dispărute şi ele) şi satiră publică, actualmente mediatică.

Atît şi cum există, satira românească pare să aibă greutăţi în a se desprinde de persoane pentru a construi personaje, rămînînd, astfel, mai aproape de oralitatea ţărănească, decît de canoanele scrise ale genului cult. De la Istoria ieroglifică a lui Cantemir, la pamfletele lui Arghezi, satira este ad personam, ţintele ei fiind, în cel mai bun caz, uşor identificabile. Chiar şi Caragiale, în textele sale din presă, îşi trimite săgeţile satirice cu dedicaţie individuală precisă. Bombonel al Caţavencilor şi alţi fraţi de-ai lui nu sînt nici ei personaje, nu sînt Mitică. Tot mai mult, România întreagă devine un sat mare, peste care se aude strigarea peste ţară, neîngrădită de vreo regulă, ritualică sau nu, a jocului. De la joacă am trecut mai degrabă la batjocură, decît la joc; strigarea peste sat a devenit canonic vindicativă.

Cealaltă variantă a umorului practicat în ultima vreme la noi, care a năpădit mai ales micile ecrane, renunţă explicit la funcţia morală şi socială, pentru a se muta cu arme şi bagaje în entertainment. Acesta nu este, însă, cel mai adesea, nici măcar comic de situaţii. Este comic de „personaje“, dacă vreţi, dar un comic care a consacrat jubilaţia grotescului: cu cît personajele sînt mai stupide, cu atît ne hlizim mai tare.

În acest context, practic, singurul personaj satiric/comic al postsocialismului este Dorel. Publicitarilor le-a reuşit performanţa, în faţa căreia nu pot decît să mă înclin, de a construi un adevărat personaj, fără nici o trimitere directă la vreo persoană din viaţa noastră publică sau privată, dar pe care îl poţi regăsi la tot pasul. Personajul Dorel are însă o funcţie social-morală perversă, realizată printr-o identificare, de data aceasta, negativă: „Noi nu sîntem Dorel!“ jubilează toţi cei care privesc clipul. Şi rîd, mulţumiţi, ba chiar fericiţi: există, iată, totdeauna, unul mai prost decît mine. Hai să bem, deci, să sărbătorim această veste minunată!

E şi ceva catharsis în chestia asta, trebuie să o recunoaştem, dar, mai ales, un soi de răzbunare a piticului. Descendentă din strigarea peste sat, strigarea peste ţară pare să fie astfel mai mult o răzbunare a piticului – iar ţara pare să fie tot mai plină cu pitici.

Umorul merită, zău, o soartă mai bună!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.